Epoca bronzului, dupa invatati ca Paul Reinecke, Vasile Parvan si Dumitru Berciu, se imparte cu oarecare diferente in urmatoarele perioade principale : faza timpurie a bronzului, de la anul minus 2000 la anul minus 1800 ; faza veche a bronzului, pana la minus 1600, faza de maxima inflorire a civilizatiei in spatiul tracic, pana la anul minus 1300, ultima faza a bronzului, cu o durata de o suta de ani, de sine statatoare, intre 1300 -1200.

Acestor faze diferite ale epocii bronzului li se atribuie, in spatiul tracic, si anumite culturi. in faza a treia, productia uneltelor, armelor si podoabelor de bronz se generalizeaza in toata regiunea carpato-dunareana. Acum se dezvolta civilizatiile Tei, Verbicioara, Garla-Mare, Pecica, Monteoru, Costisa, Wiettenberg si Otomani. in faza a patra, bronzul caracterizeaza civilizatia eroilor homerici, dupa cum au aratat-o reprezentantii triburilor trace de nord, care au participat, alaturi de Dardani, la razboiul troian.

In acest mileniu s-a pus problema unitatii Tracilor, in sensul etnic si de civilizatie, asa cum o cunoscusera si mycenienii. Grecii de mai tarziu s-au orga-nizat in state-cetati, unii istorici considerand ca aceasta se datoreste geografiei, care compune un relief fragmentat, cu munti si vai, impiedicind circulatia si legaturile interioare. in acest caz, toata Europa ar fi fost greu de unificat, sub raport etnic si cultural, caci multe regiuni se gase.sc in situatii asemanatoare. S-a constatat ca si alte neamuri din vestul continentului, ca Celtii si Germanii, la nord, au izbutit sa creeze o civilizatie unitara, cu o structura sociala specifica.

In mileniul al doilea, chiar pana in vremea lui Herodot, organizarea Tracilor se mai baza pe triburi, ale caror legaturi interne se pastrau datorita relatiilor patriarhale gentilice si nu se punea problema intemcierii unui stat, care sa uneasca triburile intre ele. Pe de alta parte, nici nu se simtea nevoia unei astfel de organizari, caci conflicte mari si schimbari violente in spatiul tracic nu s-au produs. Caracteristica mileniului al doilea, in aceasta materie organizatorica, o constituia fluiditatea relatiilor tribale si intertribale.

Nici o actiune politica-militara de mare anvergura nu-i im-pingea pe Traci la o mare uniune tribala. Problemele de aparare se limitau pe baza teritoriului ocupat de o uniune sau de un trib, si cel mult la deplasarea limitelor sale nedeterminate si nefixate catre regiunile limitrofe. Cand tribul se inmultea peste masura — caci pacea usureaza dezvoltarea in toate domeniile — surplusul, sub comanda unui sef, se deplasa in alta parte si singura problema de infruntat era aceea a treccrilor catre tinta aleasa. Daca la sosirea in teritoriul ales aflau acolo alti locuitori, in numar mai mare, se iscau conflicte care se rczolvau fie prin razboi si prin alungarea unora, fie prin inrudiri si amestec cu bastinasii.

Din constatarile arheologice facute, rezulta ca nu exista nici un hiatus intre orizontul neolitic si noile culturi ale bronzului. Aceasta probeaza ca trecerea de la o cultura la alta s-a facut in urma unui proces lent desfasurat in sanul societatii detinatoare a acestui spatiu inca din neolitic. Fara a nega rolul influentelor, socotim ca unitatea pe plaaul cultural se explica, mai degraba, prin inrudirea existenta intre popoarele egeo-anatoliene, popoare originare din spatiul tracic, si cei ramasi acasa. Hittitii, in mileniul al treilea, ca si Acheii in mileniul al doilea, pornisera de aici, din acest spatiu, in momentul manifestarii primelor semne ale civilizatiei bronzului, al carei inceput unii il situeaza chiar pe la anul minus 2200, in tinuturile tracice.

Pe plan antropologic, ca si pe planul civilizatiei, e firesc sa nu existe nici o deosebire. Similitudinea constatata de arheologi confirma ipoteza emigrarii acestor popoare din spatiul tracic. Asa se explica de ce topoarele de bronz sunt similare sau ceramica din partile dunarene prezinta unele caractere comune cu cele din Grecia. Forma unui pumnal incizat pe pieptul unei figurine masculine descoperita de profesorul Berciu la Cernavoda e asemanatoare cu aceea a pumnalelor descoperite in mormintele regale de la Mycene, dupa cum idolii din acelasi tip au fost descoperiti pe o arie foarte larga, ce se intinde din Thessalia, pana in Slovada si Muntii Tatra.

Exista, asadar, inca din prima perioada a bronzului o unitate de cultura in sud-estul european. Abia spre momentul deplinei dezvoltari a acestei perioade, incep sa apara in Grecia primele semne ale civilizatiei myceniene. Aceasta coincidenta cronologica a unor motive sau elemente de cultura dovedeste pe deplin unitatea existenta in randul triburilor trace, pe o arie mult mai vasta, evolutia civilizatiei lor facandu-se in general in chip uniform. Cercetarile arheologice mai arata si stransele legaturi comerciale dintre sud si nord, incepind din Egipt pana la Marea Baltica, de unde cobora ambra pana in Grecia, pe asa-zisul „drum al chihlimbarului", care trecea prin vestul spatiului tracic. in schimbul ei obtineau din Egipt perle de faianta, ca cele patru sute de bucati descoperite pe vesmantul unei singure femei in localitatea Monteoru.

O mare realizare tehnica, deci de civilizatie in aceasta epoca, in spatiul nostru tracic, in epoca bronzului, a fost folosirea carului. Ca animale de tractiune se angajeaza in milenara cursa boul si calul. Inca din epoca myce-niana se intrebuinta carul de lupta, cu doua roti, din care se trage si biga ro-mana. in acest timp, Transilvania juca un rol foarte important. Cu bogatiile ei de metale pretioase, ca aurul si argintul, cat si cositorul si cuprul, a facut sa ia nastere si sa se dezvolte aici metalurgia bronzului, cu puternice centre de productie. Uneltele si armele faurite aici aveau sa circule pana la Oder si Bug si s-au raspandit in sudul Dunarii, de unde veneau cereri insistente si de aur din partea Acheilor. Importanta civilizatiei bronzului in Transil-vania si Banat este covarsitoare si e suficient sa amintim, spre a ilustra aceasta afirmatie, ca numai in mormantul unui copil descoperit la Cruceni in Banat s-au gasit douazeci de obiecte de bronz.

Gustul pentru frumos n-a lipsit niciodata triburilor trace. Talentul ca care sunt impodobite armele, uneltele, vasele de metal sau ceramica denota aceeasi preocupare pentru arta, ca si la mycenieni. Tezaurele sau depozitelo descoperite in vetrele Tracilor, ca si obiectele provenite din sapaturile ar-heologice din intreaga zona carpato-dunareana, au scos la iveala un mate-rial extrem de variat si de elocvent. Ceea ce Parvan ceruse arheologilor, s-a realizat, in parte, abia acum, prin sapaturi numeroase, sistematice si stiintifice. Mycene poate sa fie luata drept simbol al unei civilizatii si cu-noscuta, ca atare, in intreaga lume, dar realizarile de la nordul Pindului, pana la marginea stepelor nord-pontice, nu sint cu nimic mai prejos nici ca valoare materiala, nici ca valoare estetica celor facute la Mycene. Se vorbeste mereu de influente, dar acestea au fost reciproce, de la sud la nord si de la nord la sud. Mai mult decat de influente, s-ar putea vorbi de o „sensibilitate" comuna in civilizatia bronzului, despre constelatii artis-tice, bazate pe inrudiri spirituale profunde, despre schimburi si circulatii de idei, de motive si de expresii folclorice.

Descoperirile arheologice din spatiul tracic ilustreaza perfect lumca ho-merica. inca din neolitic s-au lucrat aici podoabe de aur, dar in epoca bronzului acestea sunt incomparabil mai numeroase si mai frumoase. S-au descoperit tezaure de aur la Tufalau, Tiganasi, Rovine, Persinari, si alte locuri. La Tufalau s-au descoperit noua topoare de aur, unul singur can-tarind 485 de grame. In foarte multe morminte s-au gasit aplice de aur, adica talere cu o frumoasa ornamentatie, ca acelea de la Smig, in numar de douazeci si sase, un lant si o bratara de aur brut. La Tiganasi s-au gasit, intr-un vas de lut, treizeci si trei de falere si altc saptesprezece piese de aur. Tezaurul si vasul apartin culturii Garla Mare.

Bogatia dezvaluita de aceste descoperiri intrece cu mult imaginatia lui Homer, atunci cand prezinta bunastarea si stralucirea sefilor traci, care, pe langa armele obisnuite de bronz, purtau si pumnale de aur, topoare de aur si de argint pentru ceremonii. Alaturi de aceste obiecte de aur, este extrem de bogata productia uneltelor, armelor si podoabelor de bronz. Unele dintre ele, ca topoarele de lupta, poarta amprenta specifica a mesterului trac, fiind cunoscute din aceasta pricina ca „topoare tracice". Un anumit tip de sabie prelucrata in Transilvania se raspandise pana in Italia.

Calitatea metalului a impus produsul metalurgiei trace dincolo de hotarele lumii sale. Aceasta impresioneaza si prin arta cu care sunt impodobite sabiile si topoarele de lupta. intreaga suprafata a armei era acoperita cu motive geometrice, in care domina spirala, motiv decorativ de mare efect, expri-mand atat rafinamentul triburilor care o produccau, cat si nivelul societatii care solicita asemenea obiecte. Prin aceasta civilizatia traca marcheaza o trasatura de unitate si reliefeaza capacitatea de gandire prin simboluri evoluate asupra unor teme profunde, calificand mestesugarii si ca artisti. Dumitru Berciu noteaza, pe marginea acestui fenomen : „Motivele decorative de pe obiectele de aur si cele de bronz din acest orizont — care cuprinde prin aceste produse intreaga arie tracica a bronzului carpato-dunarean si toate piesele difuzate pe calea schimburilor internationale, in toate di-rectiile — se leaga de motivistica ceramicii culturilor locale (Tei, Garla-Mare, Pecica, Wiettemberg, Otomani etc.)". E aceasta o constatare ce demon-streaza originalitatea si unitatea ariei tracice carc pune sub semnul indoielii influeni;ele venite din afara. In ornamentatia cu caracter geometric, pe obi-ecte de lut sau pe arme, se desprinde un element dominant: cercuri, cercuri cu cruce, spirale, toate simbolizand soarele. Phoebus-ApoIlo s-a nascut in acest spatiu si templul de la Ismaros, ca si participarea acestui zeu alaturi de Troieni si de aliatii lor Traci, ilustreaza deosebita importanta pe care au dat-o Tracii cultului zeului-lumina.

Pe marginaa tuturor acestor date, care completeaza imaginea zugravita de Homer despre luniea traca, suntem indrepta(;iti sa afirmam ca, in epoca bronzului, Tracii nu sunt numai participanti, dar si creatorii uneia dintre cele mai slralucite civilizatii ale antichitatii, dupa cum civilizatia realizata de Acheii secolelor XVI pana in XIV anterioare, datoreaza foarte mult mostenirilor cu care acestia plecasera din spatiul tracic, si la care s-au adaugat traditiile aflate in Grecia, la populatia autohtona „pelasgica", inrudita cu Tracii prin substratul ei stravechi european.

Referindu-ne la organizarea sociala a Tracilor, in aceasta perioada, putem spune ca ea capata forme durabile, menite sa persiste timp de doua milenii. Este vorba de obstea gentilica evoluata, formata din mai multe sate, ele insele aparate de santuri si de valuri de pamant, grupandu-se in jurul unui punct fortificat, cu obligatia pentru toti locuitorii in stare sa poarte arme, de a participa la apararea acestui teritoriu. Formarea si apararea acestei grupari este usurata si de evolutia tehnica. Realizarea unor unelte ca toporul, care nu este numai arma, ci in primul rand unealta, si secera din bronz, ca si folosirea carului mai evoluat, cu patru roti, sunt cuceriri care au oferit posibilitati de mai buna injghebare a vietii de grup si au reprezentat premisele unui salt in progresul omenirii.
Din epopeile homerice rezulta existenta regalitatii la Traci, in cadrul „democratiei militare", cum o numesc istoricii romani. Din tezaurele arheologice descoperite, se vede nu numai avutia unui trib, dar si existenta unor persoane care au rol de conducere in viata unui grup. Sub zidurile Troiei, fiecare trib trac apare condus de un sef, fie el seful efectiv al tribului, fie un sef-delegat de catre acesta, trimis in „misiune militara".

Dezvoltarea demografica i-a impins pe Traci pana dincolo de Hellespont, in epoci diferite, urmand drumul batatorit anterior de alte miscari. Ei s-au instalat permanent in Asia Mica, unde s-au amestecat cu populatiile locale, uneori impunand cultura si civilizatia proprie, alteori lasandu-se ei insisi cuceriti de valorile traditionale locale, pentru a da forme noi unor tari si regate cu istorie autonoma.

Intre primii stabiliti in spatiul asiatic au fost Hittitii. Se sustine ca ei ar fi distrus una dintre cetatile de la Troia, la anul 2150. Penetrind adanc in Asia Mica, Hittitii au reusit sa organizeze regatul hittit, care va dura de la anul minus 1900, pana la anul minus 1200, dand mult de furca popoarelor din Mesopotamia, precum si celor din Egipt.
Dupa disparitia statului hittit, in Asia Mica isi fac aparitia noi popoare venite din Peninsula Haemusului. Aceasta noua miscare incepe in secolul al XIII-lea si continua pana in secolul al VII-lea al mileniului intai.

Frigienii. O importanta migratie din aceasta perioada este aceea a Fri-gienilor. Dupa Herodot, ei au emigrat de la Dunarea de Jos pana in Anatolia. Urmele trecerii lor se gasesc in intreaga Peninsula a Haemusului, in special intre riurile Strimon si Marea Adriatica. Brigii nu sunt altceva decat Fri-gienii ramasi pe drum, in mai multe locuri, ca bunaoara in Epidamnos. De muntele Bermion se leaga legenda frigiana a vestitului rege din antichitate, a bogatului Midas, fiul lui Gordias. Calitatea lor de Traci a fost atestata de Tomaschek. Emigratia lor din Peninsula Haemusului pare sa fie legata de inaintarea Illirilor, care participasera mai inainte si la miscarea „popoarelor marii" impotriva Troii si a Egiptului. Migratiunea lor, probabil, s-a realizat in mai multe valuri, intre minus 1400 si minus 1200. Trecand peste Hellespont si cucerind regiunea fluviului Sangari, ei ajung in centrul Asiei Mici in momentul prabusirii regatului hittit. Frigienii sunt cunoscuti in analele regale asiriene sub numele de Mustik, iar regii Ashur-Rish-Ishil si Tiglatphi-liser duc lupte cu ei pentru a le stavili inaintarea spre rasarit. in izvoarele asiriene se pretinde ca adversarul marelui rege Sargon, pe la anul 720, ar fi fost regele Mita, care, dupa Winkler, ar fi identic cu frigianul Midas. Frigi-enii, ca si Tracii, din mijlocul carora au plecat, adorau acelasi zeu, Sebatios sau Sabazio. Tumulele mormintelor din Frigia sau din apropierea Troiei 'si acelea din patria lor traca, sunt la fel. Asa este necropola de la Gordion. Portul Frigienilor ne aminteste de Tracia, Istoricul Xenopol numeste caciulile nobililor Daci de pe Columna lui Traian, „bonete frigiene". Pe monezile vechi ale Frigienilor apare Zeul Lunii, Men, care se pretinde ca ar fi sugerat semiluna purtata, la inceput, in jurul grumazului de catre acest zeu, mai tarziu devenind simbolul Islamului.

Tara Frigiei a ajuns regat independent, iar capitala si centrul principal al vietii se organizase in jurul orasului Gordion.

Orasul avea sa devina faimos in istorie nu prin activitatea si civilizatia sa rafinata, ci prin sfidarea lansata lumii prin „Nodul Gordian", ca si prin solutia data de marele cuce-ritor Alexandru Macedon. Exista noduri, si noduri si mai ales marinarii cunosc multe sisteme de a incolaci si innoda funiile, cu o dexteritate neba-nuita, mai mare in mana simplilor navigatori, decat a marilor comandanti. in fata unei astfel de probleme, Alexandru, care era strateg pe uscat, dar mai putin obisnuit cu marea, deoarece faimosul sau maestru, Aristotel, nu se pricepea la facerea nodurilor, a simtit ca este vorba de un „test" de inteligenta si n-a acceptat sa fie rau clasat. Prestigiul lui ar fi scazut in raport direct cu intarzierea solutiei, si de aceea a recurs la maniera militara. Fara menajamente, a scos sabia si a taiat nodul. Astfel au devenit celebre si no-dul si cetatea Gordium. Mai mult, solutia lui Alexandru a devenit un modet pentru iesirea din incurcatura in situatii grele.

Catre anul minus 700, regatul Frigiei incepe sa decada, sub presiunea Cimmerienilor, care si ei sunt in parte trib tracic, cu o componenta iraniana. in cele din urma, Frigia ajunge sa fie cucerita de Persi, care o integreaza imperiului lor, la anul minus 546.

Dupa cum am aratat, Frigiemi plecasera din Peninsula Haemus, din re-giunea Macedoniei, descinzand din spatiul tracic. De aceea, limba lor era con-siderata limba tracica. Singura exceptie prezentata fata de grupul lingvis-tic tracic era nomenclatura numelor proprii, dezvoltata oarecum intr-un mod autonom si specific.
Punct de confluenta intre culturile uralo-altaice, semitice si egeene, Frigienii au dezvoltat, ca si Evreii, curente religioase cu multa tragere de inima. Acestea izvorau din fondul stravechi trac al Marei Mame, identificata in Zeita Cibele. Cultul Cibelei s-a practicat, la inceput, in zona dintre riu-rile Gallo si Sangario, in Frigia, apoi a fost adoptat de populatia din Troas, unde a inflorit in jurul muntelui Ida. A fost luat mai tarziu de populatiile helenice, care se stabilisera in Asia Mica. in cinstea Mamei Universului se savarseau ritualuri mai cu seama in muntii sacri Dindimo si Ida, precum si 'in localitatea Berecint, de unde se trag si cele trei supranume ale zeitei:

Dindimea, Idaea si Berecintia.

Cultul Cibelei se asocia cu cel al miticului Attis, un tanar de rara fru-musete, in care unii intrevad figura dc mai tarziu a lui Adonis. Zeita Cibele se pare ca 1-ar fi iubit pe acest tanar frigian. El n-ar fi voit sa se casatoreasca cu fata unui rege din Pessinunt, dar, certat de zeita, s-a hotarat sa moara, scopindu-se singur. Zeita Cibele, foarte impresionata de hotararea disperata a tanarului, l-a rugat pe Zeus sa-l reinvie, bineinteles intreg, ca sa-i folo-seasca, nevoind cu nici un pret sa se dea batuta. in acest scop, a organizat o ceremonie in doua acte, unul funebru si altul de jubilare, sarbatoare ce se repcta in fiecare an, la echinoctiul de primavara. Sarbatoarea Cibelei are un sens mult mai profund. Prima parte funebra reprezenta inmormantarea iernii, simbol al „mortii" naturii, iar partea a doua era consacrata „invierii" naturii, sperantei si increderii in viata. Astfel de sarbatori se regasesc si la alte popoare si au fost preluate din plin de crestinism. in condamnarea si uciderea, in inmormantarea si invierea Fiului Omului se repeta simbolica mifcului tracofrigian. „Invierea" exprima reluarea ciclului naturii, al revenirii la viata, al renasterii plantelor, al infloririi, pentru pregatirea roadelor mult asteptate. Dar orice bucurie trebuie plalita cu un sacrificiu, si acestui cult orgiastic era insotit de suferinte, de dureri. Credinciosii se mutilau ei insisi si ranile se faceau in sunete de flaute, corn, talgere si alte instrumente antice. Suferinta este practicata si astazi, in Spania, la procesiunea din Joia Patimilor, cand credinciosii in rase, desculti, trag dupa ei pe strazi lanturi legate de glezna picioarelor. La Sevilla, penitentii o canta si o proslavesc pe Madona, adresindu-i motete, gesticuland, strigand, facand grimase spre a-si arata suferintele si devotamentul, cu ocazia celei mai mari sarbatori a orasului, „Inaltarea Maicii Domnului", la 15 august. in versiunea moderna, Madona lesne poate fi identificala in cultul si figura stravechii Cibcla, Mama tuturor oamenilor dc pe pamanl. in Sicilia, in schimb, exista obiceiul flagelatiei cu perii de sarma, cu tesale, pe pulpele picioarelor si pe pieptul desfacut, pana la sangerare. Flagelatia se practica in saptamana sfanta, cu ocazia procesiunilor religioase, in cinstea Mantuitorului, adica a lui Isus Nazarineanul, denumit Regele ludeilor. La inceput e judecat, condamnat si crucificat, iar dupa ce moare, este inmormantat trei zile, spre a reinvia cu mare bucurie. Petrecerea se face cu mancare de miel pascal, dupa traditia evre-iasca, acesta fiind socotit primul fruct al primaverii, cu colaci din graul ce simbolizeaza „trupul pamantului", cu abundente libatiuni, vinul capatand cu aceasta ocazie semnificatia de „sangele domnului".

Cultul Zeitei Cibele a trecut de la Tracii Frigieni la Dorieni si a fost asimilat cu acela al zeitei Rhea, sotia lui Cronos si mama lui Zeus, care si-a crescut fiul in pestera din Muntele Ida, muntele sacru al Frigienilor. De aceea o numeau pe Cibele si Mama Idaea. De atunci, ea a insemnat o personificare a naturii, Muma Pamantului fiind protectoarea agriculturii, a vietii, a salasului omenesc.

Se pare ca la Roma cultul Cibelei a fost introdus la anul minus 204, de catre reg'ele regatului Pergamo, numit Attalus, prin daruirea „pietrei negre" de la Pessinunt. Arabii de la Mecca o adora sub numele de Kaaba sau Caabe, ca simbol al zeitei. Piatra a fost depusa pe Palatin, unde s-a ridicat un tem-plu inchinat zeitei, la anul minus 201. Romanii o numeau Magna Mater Deum Idaea si o socoteau divinitate nationala nu straina, deoarece era ado-rata de Troiani, considerati de legenda stramosi ai poporului reman. in tot timpul republicii, cultul Cibelei la Roma a fost incredintat sacerdotilor frigieni, care se numeau Galli. Inca de la inceputul acestui cult, s-au practicat si asa-zisele jocuri megalense, ludi megalensese, in onoarea Marii Mame. Zeita Cibele este reprezentata, in genere, sezand intr-un tron sustinut de doi lei, in mana cu o tamburina, asa cum apare in statuia din Muzeul Natio-nal de la Napoli. Marea Marna de astazi, asa cum o reprezinta Michelangelo, in faimoasa „Pieta" din basilica Sfantul Petru (zdrobita recent cu ciocanul de Laszlo Tolh, maghiar venit in acest scop din Australia), tine in brate un tanar barbat mort, coborat de pe cruce.

Arta, sub numeroasele ei aspecte, a fost bine reprezentata de Frigieni. Sculptura lor se inrudea cu sculptura de pe morminte sapate in stauca, cu basoreliefurile hittitc, in care nu lipseste leul pretuit al Cibelei. in epoca antica, Frigia reprezenta un termen de refcrinta, care dadea prestigiul oriental. Calificarea de „frigiaii" pentru un obiect de arta prezenta o garantie de gust artistic. Simtul artistic deosebit s-a manifestat in domeniul religios si a in-fluentat in mod simtitor iconografia bizantina.

Cucerita de Alexandru cel Mare in anul minus 333, Frigia a fost incor-porata apoi regatului Seleucizilor. A intrat mai tarziu in provincia romana a Asiei. Pe timpul lui Diocletian era impartita in Phrygia Pacatiana si in Phrygia Salutaris. A fost lesne crestinata, dar in secolul al XII-lea a patruns in sfera spiritualitatii musulmane, aici savarsindu-se fuziunea elementelor traco-eleno-islamice. Boneta caracteristica, frigiana era in realitate caciula tracica adaptata climatului mai calduros, prin inlocuirea blanii de miel cu stofe usoare, viu colorate.

Mysii. In aceeasi perioada istorica si din aceeasi regiune a Haemusului, unde aveau vatra originara, dupa parerea lui Tomaschek, au plecat si Mysii sau Moesii. Acestia formau un trib foarte numeros si aveau denumiri si subdenu-niiri. Asa, de exemplu, erau Mysis-Scaii, care au ramas la Dunarea de Jos, dar si in nordul Dunarii. Numele tribului Scailor se pastreaza in numele ce-tatii Scaidava, aflata intre riul Jastrus (Jantra de azi in Bulgaria) si forta-reata Triamnium. in drumul lor spre sud, o parte a scailor a ramas in Kersones, adica in peninsula Galipoli. Numele dunarean al Moesilor e transferat regiunii cucerite din Asia Mica, ce se va numi Mysia. invatatul Tomaschek afirma ca Mysii au fost aici tribul cel mai puternic si cel mai important din punct de vedere cultural. Dupa felul asezarii lor, s-ar putea spune ca Mysii ar fi fost ariergarda Frigienilor. in epopeile sale, Homer vorbeste de existenta Mysilor razboinici din tara tracica de la nord, adica de restul neamu-lui ramas in patrie, si il prezinta impreuna cu Frigienii ca aliati al Troieni-lor.

Tribul Mysilor a format un stat-tampon care se intindea pe coasta marii, in dreptul insulei Lesbos, foarte aproape, spre est, de podisul Anatoliei. 0 tara muntoasa si-au ales acesti Mysi, o regiune asemanatoare celei para-site in sudul Dunarii. Ei fac parte din marele trib al Moesilor, din care s-au desprins la un moment dat. Trecand prin zona de influenta a Odrisilor, dincolo de Propontida, peste Bosfor, prin tara Thynilor si a Bithynilor, ei s-au instalat intre Frigia si Lydia.

Schimbarea grafiei numelui lor nu este decat un efect de coloratura lo-cala, Moesii, Mysii sau Misii find membrii aceluiasi mare trib trac. Aveau aceleasi obiceiuri, aceiasi limba si aceleasi indeletniciri. Nuclee de populatie locala existasera si aici, ca si in Frigia si Lydia, tari care se intrepatrund, iar faimosul centru Gordion se afla pe versantul sudic al muntilor Temnus, ce continua cu Dindimus, completind relieful marii tari frigiene : un semicerc deschis catre mare, in centrul caruia erau cele doua enclave ale Mysiei si Lydiei. Practic, Mysii coborati din nord au ocupat toata partea de vest a Asiei Mici, iar pe coaste, mai tarziu, s-au infiltrat EIenii.

Carienii. Populand teritoriul dintre riurile Meandros si Axon, erau ori-ginari din Tracia, ca si Frigienii, dupa cum aratau Georg Meyer si Eduard Meyer. Ei au fost impinsi de Greci intr-un colt: al Asiei Mici. La inceput, stabiliti in insulele Cyclade, au dat Grecilor portul feminin, creasta coifului purtat rnai tarziu de Palas Athena, manerelc scuturilor si zalele de fier de la mesterii Traci, care ii insoteau si care se pricepeau sa prelucreze fierul in acea epoca.

Lydienii stabiliti pe coasta apuseana a Asiei Mici, in tara vulcanica a Meonilor, pastrau constiinta originei comune cu Mysienii si Carienii. Limba lor si-a modificat treptat caracterul, diferentiindu-se de cea a Mysienilor si Frigienilor.

Dupa legenda, Artemis, zeitate tracica, a insotit toate triburile migra-toare spre sud, iar templul ce i s-a construit in Efes, in Lydia, reprezinta suprema expresie artistica ce i s-a consacrat. EI a fost inceput de arhitectul Chersifrone, impreuna cu fiul sau, Metagene, pe locul unui vechi templu, si a fost terminat de Peonie si Demetrios, prin secolul al V-lea anterior. Pe un fronton de douazeci de metri, opt impunatoare coloane ionice sfidau inaltimile. Desigur, mareata opera arhitectonica a fost nu numai un omagiu neintrecut adus unei divinitati trace, dar si o opera de arta fara asemuire, care a starnit gelozia eternilor rivali, a Grecilor, care priveau fara prea multa bunavointa prosperarea si stralucirea vecinilor lor. Ca o consecinta a acestui complex de sentimente, Erostratos l-a incendiat in anul minus 356, sperand ca, in acest fel, va distruge si un mit, mitul unei spiritualitati si al unei civilizatii stravechi. A fost reconstruit de arhitectul Chirocrate, in colaborare cu Scopas, Praxiteles, Parrasios si Apelles, cei mai de seama artisti ai epocii, care si-au pus intreaga maiestrie in joc pentru a-i reda stralucirea. Ca mari artisti, acestia erau deasupra vrajmasiilor si pasiunile politice. Cultul Artemisei — zeita era sculptata in lemn de cedru sau de abanos, cu mai multi sani, simbol al fecunditatii — presupunea, in timpurile stravechi, si sacrificii umane. Jefuit de Goti, in 263, din marmura sa au luat apoi cres-tinii pentru a-si construi biserici, asa incat ceea ce n-a reusit Erostratos, au izbutit crestinii.

Regatul hittit si cel frigian au influentat civilizatia Lydiei. Bunastarea acestei tari, indeosebi in timpul dinastiei Heraclizilor, a cunoscut si perioade de dificultati, astfel incat o parte din populatia tarii a emigrat in Italia si a format aici poporul etrusc. Asupra limbii acestora s-au emis multe ipo-teze, dar, in Italia, domina parerea ca etrusca ar fi o limba preariana, adica mediteraneana sau „pelasgica". Tot in acest sens se afirma si o identificare intre limba etrusca si limba troiana, ceea ce ar confirma traditia ca poporul etrusc a venit din Lydia, dupa cum afirma si Herodot, caci limbile Lydienilor si Troienilor nu puteau fi prea diferite.

Nu se cunosc toate cauzele care au determinat triburile trace sa por-neasca spre miazazi si spre sud-est. Motivele climatice nu sunt prea con-cludente. Altele trebuie sa fi fost mirajele atragerii spre sud ale populatiilor din Haemus. Inca din timpuri protoistorice, triburi ca Hittitii au descins in Asia Mica si au constituit un regat puternic. Au intrat apoi in contact cu civilizatiile mesopotamice, cu Africa egipteana : relatii de razboi dar si de pace, cu schimburi culturale.

Au venit apoi alte triburi trace, fara a se intinde atat de departe, si ele au ramas in partea de vest a peninsulei Anatoliene, unde au desfasurat o febrila activitate legata si de transporturi. Au dezvoltat astfel numeroase porturi naturale si un comert infloritor. Marea Egee a devenit centrul de valorificare a produselor din tot spatiul tracic si microasiatic.

Grecii au infiintat si ei noi colonii de-a limgul tuturor coastelor Mediteranei Orientale, inclusiv Marea Neagra. intr-o fericita com-binare de interese intre producatori si comerciant.i-transportatori, s-a con-stituit o „comunitate economica a antichitatii", care a favorizat dezvoltarea civilizatiei trace, nascute in cetatea muntilor Carpati si la Dunare si care a iradiat apoi in toate directiile. Un contact cu influente reciproce a avut loc cu cetatile grecesti, focare de civilizatie si ele. Se poate vorbi deci despre o comunitate etno-culturala traco-greco-anatoliana. Acest produs al vetrei tracice, in care s-a integrat si Roma, intr-o forma si cu o functie specifica, avea sa capete un aspect profund si original. Deoarece Roma — asa cum avea sa spuna Nicolae lorga — si-a aplicat pecetea asupra substratului stravechi tracic, in cadrul romanitatii orientale, ca o unitate ce se va trans-mite poporului roman.

Dardanii. Un loc aparte in amalgamul triburilor din Asia Mica 1-au ocupat Dardanii, potrivit traditiei fondatorii Troiei. Dardanii au dat numele regiunu ce se intinde la sudul orasului Naisus (Nis) si Remesiana, pana in tara Macedonenilor, la frontierele de azi ale Albaniei si Greciei. in nord, vecini erau fratii lor Moesi, iar la'vest fratii lor Traco-Illiri. Schimbarile admi-nistrative romane de mai tarziu au inclus si Dardania in marea provincie a Moesiei, pentru ca ulterior, datorita oamenilor de seama ce i-a dat, sa redevina provincie separata.

Marele trib al Dardanilor s-a inmultit peste masura, asa incat, la un moment dat, o parte din populatie a coborat spre sud si aceasta inca din mileniile al treilea si al doilea anteriaore, deci chiar din timpul formarii nea-mului trac si a desprinderii sale din marea familie europeana, atat de im-propriu denumita „indo-europeana" din pricina unor Arieni stabiliti in Asia. Dardanii emigrati s-au indreptat spre sud, unde cele doua continente sc despart si se unesc, in acelasi timp, prin doua stramtori, care pun in le-gatura Marea Neagra cu Marea Mediterana. Dintre triburile din Peninsula Haemusului, ei au fost primii care s-au stabilit in Asia Mica, in asa-zisul Hellespont si Chersones, iar dupa numele lor aveau sa se boteze si Stram-torile Dardanelelor, desi de botez pe atunci inca nu putea sa fie vorba.

Peninsula asiatica, unde s-au instalat Dardanii, seamana cu un cap de delfin. Acest teritoriu se intinde la nord de orasul cu nume sugestiv, Pri-apus, iar la sud pana la orasul Adramyttium. Tinutul s-a numit Troa sau Troada, dupa primul rege, Tros. Fundarea faimosului oras Troia a trecut bineinteles in legenda, iar legenda acestei asezari consemneaza practic in-ceputurile istoriei Europei. Dupa legenda, Dardanii ar fi poposit in aceasta regiune venind din bazinul Dunarii si ar fi ajuns aici catre anul minus 3000.

Regele Dardanilor, Tros sau Troe, era nepot al unui dardau important din Tracia. Fiul sau, Illos a dat cetatii si un al doilea nume, de Ilios, si asa a fost apoi cunoscuta ea de Greci si de restul lumii. Orasul avea nevoie de ziduri de aparare si acestea au fost construite de fiul lui Illos, Laome-don. Fire vicleana, nepriceput insa la constructii, Illos s-a adresat pentru executarea zidurilor fortificate zeilor Apollo, Poseidon si oamenilor lui Eac. Bineinteles, ca pentru orice proiect, s-a stabilit si in cazul acesta un ono-rariu nu numai pentru cunostintele tehnice ale arhitectilor celesti, dar si pentru opera de „protectie" contra „mafiei" de atunci, asigurandu-se astfel executarea lucrarilor in pace si fara surprize. La terminarea fortificatiilor, Laomedon nu si-a respectat cuvantul si a refuzat sa faca plata onorariilor ce i se parusera poate prea ridicate. S-a iscat o cearta si, fara multa gandire, zeii au trecut la represalii si la razbunari: Apollo a trimis o ciuma peste Troieni, rarindu-le simtitor randurile, desi bietii cetateni nu aveau nici o culpa daca Laomedon, regele lor, voia sa faca economii chiar si cu zeii, iar Poseidon a trimis un monstru marin, care, lafaindu-se in apele Darda-nelelor, provoca valuri atit de mari, incat ele amenintau cetatea cu toate fortificatiile sale atat de maiestrit executate de catre Eac si oamenii sai, in baza planurilor desenate de tehnografii Institutului de proiectari Traco-Hellen „Apollo, Poseidon & Co".

Speriat de nenorocirile abatute din senin asupra cetatii sale, temandu-se sa nu cedeze zidurile ridicate fara sacrificii umane (caci nu cladisera in interiorul lor nici o femeie de mester, potrivit vechilor traditii trace). Lao-medon s-a grabit sa consulte oracolul, care, pe atunci, indeplinea fuuctia de „consilier regal". Acesta, dupa complicate si misterioase ritualuri, l-a sfatuit pe regele Laomedon sa faca un mare sacrificiu, pentru a salva orasul, si anume s-o jertfeasca pe fiica sa, frumoasa Hesione, oferind-o monstrului marin, nu se stie daca pentru a fi devorata, sau pentru alte scopuri mai tainice, tinandu-i de urat in adancul marilor. Informat la timp de acest trist destin al principesei, faimosul erou Heracle-Hercule, sensibil la frumusetea feminina, a intervenit cu promptitudine si, in baza unei promisiuni facute de Laomedon, a ucis monstrul si a salvat-o pe Hesione. Regele Laomedon i-a promis eroului caii nemuritori si iuti pe care Zeus ii facuse cadou lui Tros, in schimbul lui Ganimede. Dupa cum se stie, Ganimede, fiul lui Tros si al lui Calliroe, era considerat ca cel mai frumos dintre muritori. El fusese rapit pentru a deveni paharnic la ospetele zeilor. Cu un gest prea putin regal, cum adesea se intimpla si astazi, Laomedon a trisat si de aceasta data si 1-a inselat pe Hercule, trimitandu-i drept recompensa niste cai de rand, daca nu chiar niste martoage. Atunci, Hercule si mai furios a atacat si a jefuit orasul Troia, a rapit-o pe frumoasa Hesione care, fiind prea delicata, n-a fost tinuta pentru sine, ci oferita bunului sau prieten, Telamon. Nu se stie daca Hesione s-a maritat sau nu cu Telamon, dar a trait fericita cu dansul. Din uniunea lor s-a nascut Teucru. Cu prilejul devastarii Troici, Heracle i-a ucis si pe Laomedon, impreuna cu toti fiii sai, in afara de Podarkes, care devine apoi regele Priam al Troiei. Acesta, la randul sau, a avut ca fii pe Hector si pe Paris, eroi cunoscuti ai poe-mului homeric.

Cu toate aceste mici incidente initiale orasul Troia s-a dezvoltat sub regi, numerosi si ei, ca si regii egipteni, dar neposedand o lista cronologica, nu-i putem enumera. Troia a ajuns la mare inflorire dupa diferite distrugeri, iar acestea s-au produs din pricina pozitiei sale strategice, la intrarea in Marea Neagra, ceea ce dadea Troienilor posibilitatea de a controla comertul. Prima distrugere importanta a avut loc pe la minus 2150. La un mo-ment dat, Troia a devenit colonie myceniana, intre anii minus 2000—1500.

Orasul a decazut apoi din nou, incepand cu anii minus 1400, si a fost distrus a sasea oara de catre Acheii formati, la randul lor, in spiritul cul-turii myceniene. Dupa altii insa, orasul ar fi fost distrus de un cutremur de pamant. Refacut a saptea oara, a durat pana in anii minus 1200, cand se pare ca a fost mistuit de un incendiu. De fapt, aceasta data corespunde cu terminarea razboiului troian, dupa zece ani de asediu al ostirii lui Agamenon, tot pentru motive comerciale, Frumoasa Elena fiind motivul „businessului".

Dar Troia a renascut din propria ei cenusa. De data aceasta insa ca oras al Lyciei, veche tara munfcoasa din Asia Mica, intinzandu-se pana la Marea Mediterana si fiind locuita de Solini si de Termili, dupa spusele lui Herodot. In cele din urma, Troia a devenit tinta colonizarilor eoliene si ioniene, iar apoi persane, prin satrapia Frigiei, cazute, la randul ei, sub dominatia persana. in aceasta faza, la Troia a fost ridicat un sanctuar zeitei Athena Ilia, orasul dobandind in acest fel si o insemnatate religioasa deosebita. Pe timpul lui Alexandru cel Mare, Troia a ajuns centru cul-tural panhellenic, ceva asemanator cu centrul sportiv de la Olympia.

Pe plan politic, Troia a reusit sa-si castige o situatie privilegiata, atunci cand a ajuns in fruntea ligii oraselor din Troada, printre care se numarau :
Priapus, Parium, Lampsacus, Abydus, Alexandria-Troas, caci Adriamyttium tinea de Mysia, fundata de alt trib tracic. Aceasta situatie privilegiata n-a durat mult, caci Troia a trecut in mana Seleucizilor, iar apoi a intrat sub dominatia regelui din Pergamon, al carui ultim rege, Attal al III-lea, murind in anul minus 133, si-a lasat statul ca mostenire Romanilor si, odata cu el, orasul Troia.

Romanii au acordat Troiei autonomie si scutire de impozite. Din pacate, in lupta dintre Marius si Sylla, Troia a fost distrusa. Apoi insusi Sylla a reconstruit-o. Mai tirziu, imparatul August a refacut-o din temelii si i-a dat numele de Ilium Novum. in aceasta situatie, integrata Imperiului roman, Troia si-a continuat existenta timp de alte patru secole, la sfirsitul carora a cazut definitiv si s-a redus la un morman de ruine.

Lunga si agitata istorie a orasului Troia a atins culmile civilizatiei antice, prin stralucitul trib al Dardanilor. Fundarea cetatii, inca de la ie-sirea din neolitic, constituie primul pas insemnat in conturarea legaturilor cu civilizatia europeana. Este un moment de apogeu cu care, pe buna drep-tate, comunitatea din spatiul tracic si anatolianse poate mandri, ca precursoare a clasicitatii greco-romane. Troia a fost pentru Greci un model de organizare politica, economica si strategica, atragand atentia si starnind cupiditatea tuturor anticilor. Pe planul concurentei, ea reprezinta pentru Grecia ceea ce Cartagina a insemnat pentru Romani, dar cu o soarta mai buna, caci Cartagina distrusa definitiv n-a mai renascut decat in timpuri moderne, sub numele de Tunis, prin opera altor neamuri. Troia a renascut de mai multe ori din propria ei cenusa, devenind, la un moment dat, chiar centrul religios al unui elenism cultural raspandit in lume de marea per-sonalitate istorica Alexandru cel Mare.

Dupa caderea defintiva a Troiei, uitarea s-a asezat ca o mantie grea peste numele si istoria sa. Multa vreme, stiinta oficiala a arheologiei si is-toriei au trait indoieli puternice cu privire la existenta efectiva a acestui oras. Istoria sa scrisa, continand elemente concrete si fapte infatisate in rnarele poem cu care incepe literatura, Iliada lui Homer, oferea insa marturii vii, pe care toti le cunosteau, dar nimeni nu le studia in profunzime, cu atentia cuvenita nemuritoarei opere. Lingvistii nu sunt intotdeauna is-torici, istoricii nu sint intotdeauna arheologi, si arheologii nu sunt intot-deauna literati cu preocupari de a afla in literatura samburele de adevar de la care s-a pornit, si n-au tinut seama de datele istorice continute de faimoasele versuri. Cu acest document unic in mana arheologilor si isto-ricilor oficiali, Troia ajunsese o simpla legenda iesita dintr-o straveche li-teratura, insasi existenta autorului ei fiind pusa la indoiala, desi sapte orase isi revendicasera originea lui Homer.

Nepta poleis erizusi sofin dia rizan Homeru :
Smyrne, Rhodos, Colophon, Salamis, Chios, Argos, Athinai.

Sarcina de a studia metodic si in amanunt aceasta poveste in versuri, invatand limba greaca si insurandu-se cu o tanara grecoaica, si-a luat-o comerciantul german Heinrich Schliemann. Dupa ce-a facut avere din acti-vitatea economica, s-a dedicat studiilor clasice, cu toata seriozitatea si devotamentul caracteristice natiei germane. Cand a socotit ca e suficient de pregatit, si cum cunostea pe dinafara aproape toate cele optsprezece mii de versuri, s-a inarmat cu sapa, harlet, budac si tarnacop si a pornit spre Asia Mica, in valea riului Meandru. A inceput de indata lucrarile, cu auto-rizatia guvernului otoman, langa orasul turcesc de astazi, Hissarlak, unde, dupa identificarea colinelor si a mormanelor sub care zaceau ruinele numeroaselor orase suprapuse ale Troiei, a descoperit o seama de urme anterioare chiar Troiei homerice. In anul 1870 a scos la iveala ramasitele Troiei homerice, despre care a publicat o carte cu toate descrierile sapaturilor si obiectelor, intitulata Antichitatea troiana sau mai simplu, Troia. Volumul a aparut in anul 1884 obtinand un imens succes. Schliemann a facut sapaturi si la Mycene, scotand la iveala tezaurul Atrizilor, ca si alte importante urme ale civilizatiei cretano-myceniene. A mai sapat apoi si in alte regiuni, ca Beotia, Tirint si Creta. Prin munca sistematica a marelui arheolog s-a pus capat pentru totdeauna speculatiilor privind originea Troiei, aceasta cetate care s-a impus ca forma suprema a civilizatiei traco-dardane, inca de la inceputul celui de-al treilea mileniu anterior, intr-o epoca pre-hellenica, atunci cand nici de Mycenieni, nici de Achei si nici de Dorieni nu era vorba si nici mitologia greaca nu se infiripase.

Dupa ce mintea elenilor a trecut printr-o noua sinteza toate cunostintele trecutului, dezvoltand mostenirea predecesorilor Traci, ea a inchipuit exis-tenta unui eponin Dardanos, fiu al lui Zeus si al Electrei, drept mitic pa-rinte al semintiei Troienilor, ceea ce, dupa cum s-a vazut, reprezinta un mod Upic grecesc de prelucrare a istoriei reale.

Cimmerienii. Pe la mijlocul mileniului al doilea, odata cu migratia unor popoare tracice spre Asia Mica, are loc si o migratie din rasarit, pe la nordut Pontului Euxin inspre spatiul tracic. Primii est-europeni care se deplaseaza spre vest sunt Cimmerienii. Acestia locuiau la origine partea dinspre Nistru, Bug si Nipru si au fost impinsi de Sciti spre apus, catre Nistru. Ei sunt considerati Traci de catre scriitorul Arian, precum si de Aristotel, care ii leaga de Edonii-Traci. Deopotriva ii considera Traci si bulgarul Tzenoff, ca si germanul Reche. Strabon ii mai numeste Treieri pe fratii Cimmerieni si Troieni, iar o alta fractiune a Cimmerienilor e numita si Trali, intemc-ietori ai orasului-port Tralleis. Din momentul in care Cimmcrienii s-au pus in miscare, spre sfirsitul mileniului al II-lea anterior si au continuat in mai multe valuri, ei au lasat in urma multe semne de cultura inrudite cu cele tracice. La anul minus 696, se afirma ca ei ar fi distrus statul Frigienilor. in aceasta vreme, chiar Amazoanele legendare de langa riul Thermodon s-a presupus ca ar fi fost tot de origine traca. S-a afirmat ca si Capadocienii asezati intre Frigieni si Cilieni, ar fi facut parte din marea familie europeana, desi la acest neam elementul local s-a afirmat mai puternic, ei avind si o zeita sangeroasa numita Bellona, zeita a razboiului, cu un cult orgiastic, mai tarziu preluat si de Romani.

Dupa distrugerea statului frigian, Cimmerienii au inaintat sprc rasarit, ajungand pana la Eufrat si la poalele muntilor Ararat. Acesti cuceritori din apus, numiti „cei de culoare clara" (haik), au fost inriuriti puternic de elementele locale si ulterior asimilati. in izvoarele asiriene, Cimmerieni» erau numiti „gimirai".

Doua miscari migratoare ale Cimmerienilor, atat valul nord-pontic, cat si valul sud-pontic, se intalnesc in Armenia rasariteana. Clasa dominanta a Moscilor, patrunsi pe la anul minus 1070 pana la Tigru, a avut un colorit frigian, dupa cum la Armeni se poate regasi o influenta a Sacilor. Se mai poate astfel constata ca Persii n-au avut mare inriurire asupra componentei etnice a Asiei Mici, cu toate atacurile si incercarile lor de dominatie, si nici colonizarea pe coastele Asiei Mici, facuta de Greci, n-a avut consecinte etnice, ci doar lingvistice si culturale.

Herodot relateaza ca neamul Armenilor, format din aceste migratiuni si asimilari, s-ar trage din Frigieni. Haik este eponimul de culoare clara si ochi cenusii al legendelor armene, iar limba Armenilor a fost, la inceput, absolut ariana, dupa cum observainvatatulTomaschek. Suedezul Johannssohn a sustinut, in anul 1911, ca Armenii ar fi venit din Romania de astazi.

Limba Armenilor, precum se pare, e inrudita cu limba tracica si isi pastreaza, pana in prezent, vechea sa structura.

Filistinii. Alte triburi socotile de catre unii istorici ca fiind de origine traca, Amoritii si Filistinii, au venit, dupa Rcche, de la Dunarea de Jos, dar, pentru ca ei formau numai patura dominanla, si-au pierdut inca din an-tichitate limba, pe care evreii — dupa cum rezulta din Nehemia (XIII, XXIV, V.T.) — nu puteau s-o priceapa. De remarcat ca si riul Struma din Bulgaria de azi se numea in antichifcate Phalaestinos. Filistinii apar spre sfarsitul celui de al doilea mileniu in Mediterana rasariteana si sunt numiti Plialaistinoi. Dupa cum se stie, de la ei deriva numele Tarii Sfinte. Tracologul Wiesner observa ca si azi putem sa reconstruim drumul Filistenilor pana in Palestina si Egipt.

Prin substratul ei, Asia Mica ramane in mare parte tracica, deoarece pe plan cultural Tracii au fost si propagatori ai elenismului, continuat si mai tarziu de Bizantini. Cu toata cultura elenisLica, Asia Mica si-a pastrat substratul etnic. Nici cucerirea turceasca nu l-a alterat, decat in Frigia si Mysia, caci Turcii n-au modificat decat crezul si limba. Oamenii se mandreau cu trupele anatoliene, care continuau traditia razboinica a peninsulei. Cu toate divergentele culturale du suprafata, Asia Mica ramane strans legata de sud-estul european.