Inainte de a parasi Marea Neagra si coloniile grecesti, merita sa fie facuta o precizare asupra Bosporului si a Bosporului Cimmerian. Dupa cum se stie, stramtorile care despart in sud Europa de Asia sunt Dardanelele (dupa numele marelui trib trade al Dardanilor, fondatori ai Troiei) si Bosporul Traciei catre Marea Neagra. Acesta din urma isi trage numele de la ,,trecatoarea boului", deoarece stramtoarea lunga de 2,8 km, in unele parti ajunge la o latime de 3,3 km, ceea ce probabil ingaduia trecerea inot a cirezilor de vite dintr-o parte in alta, in cautare de pasune sau pentru a fi vandute fara a adauga la pret; costul transportului sau al transbordarii, caci vitele stiu din prima zi de nastere nu numai sa mearga, dar si sa inoate, fara a fi luat lectii ca oamenii, demonstrand — cel putin in acest domeniu — o vadita superioritate. Printre cirezile de vite exista si o vaca mai aparte, Zeita Io, care, dupa legenda, ar fi trecut printre primele aceasta stramtoare, luand curaj astfel si celorlalte cornute, zeite sau zei. S-ar putea ca si Zeus sa fi trecut pe acolo, cand, transformandu-se in taur, a furat-o pe Europa ducand-o acasa unde-i era locul. Tot pe aici a trecut si Darius I, in expeditia sa contra Scitilor, in anul minus 514, construind un pod de barci de 3,3 km lungime, ceea ce arata ca arma zisa a geniului era bine dezvoltata si acum douazeci si cinci de secole. Pionierii de azi nu pot deci sa se mandreasca prea mult si sa se considere inventatori ai podurilor cu barci, scornite dintr-o scaparare recenta a geniului lor. Ba dimpotriva, se pune intrebarea daca astazi ar avea curajul sa intreprinda constructia unui pod de barci atat de lung, care sa tina seama si de curentele marine schimbatoare!

Exista insa si un alt Bospor, cel Cimmerian, nume luat desigur de la neamul Cimmerienilor, considerat trac. Bosporul Cimerian desparte Marea Neagra de Marea de Azov si are o largime aproximativa de patru kilometri. Poate si pe aici sa fi trecut inot nu numai Scitii, obisnuiti cu incursiunile, dar si caii lor, care pare sa fi fost mai buni inotatori decat boii si chiar decat oamenii. Anticii numeau aceasta stramtoare Cherci si o socoteau punctui de frontiera la rasarit, intre Europa si Asia. Cele doua farmuri ale stramtorii, care separau Pontui Euxin european de Marea Meotida, cum era numita Marea de Azov, erau locuite de mai multe colonii grecesti, care mai tarziu au dat nastere impreuna cu populatia locala cimmeriana, desigur, unui stat numit Regatui Bosporan. Capitala acestui regat a fost Teodosia. Orasul Kaffa a devenit in limbajul de azi, Kerci, dupa cum Teodosia a devenit Feodosia, de unde si numele golfului Feodosia. Localitatea a revenit in actualitate in cel de-al doilea razboi mondial prin cumplitele batalii terestre si navale ce s-au dat aici. Tarmurile se termina cu doua capuri, dintre care cel asiatic a luat numele de Capul Taman, iar cel european, Capul Crimeii. Astfel localizat, Bosporul Cimmerian, care, la fel ca si celalalt, al Traciei, se gaseste intr-o pozitie privilegiata strategica, a putut sa dezvolte o viata economica si politica insemnata, caci conditiile de locuit potrivite au determinat intotdeauna nasterea si existenta oraselor. Bizantul are aceeasi rafiune de a exista la portile Europei, unde se afla ,,cheile" continentului. Produsele Cimmerienilor se scurgeau prin porturile acestui Bospor, si erau in primul rand agricole, caci zona se preteaza culturilor de grau si altor cereale, iar coasta muntoasa a Crimeii adaposteste si zone insorite cu podgorii si livezi. Clima mai blanda a Crimeii, cuprinsa la nord intre paralelele 44 — 46 nordice, a transformat peninsula intr-o zona atragatoare, inca din antichitate, ceea ce i-a facut pe dregatorii de atunci, ca si pe cei de azi, sa o prefere pentru odihna, reuniuni si tratative, ceea ce i-a sporit renumele. Nu toti turistii Bosporului Cimmerian au fost voluntari si aducatori de devize. Dimpotriva, acestia veneau mai degraba in cautare de valuta-aur, care s-ar fi putut acumula din comertul infloritor dezvoltat in zona. Ei veneau din rasarit, caci nordul era inca linistit.

Primii mesageri ai Orientului au fost Scitii, cu care se poate spune ca a inceput, cu o mie de ani inainte, seria interminabila a navalirilor. Nu erau numerosi si pribegeau in cete sau in hoarde, dupa cum spune invatatul Rostovtev : ,,Nomazii din rasarit au fost intotdeauna triburi cuceritoare, nu numeroase, dar bine organizate, care s-au impus unei populatii agricole".Din luptele cu ei, despre care vorbesc anticii, se culeg si date semnificative despre Cimmerieni, caci, cum foarte lamurit o spune Nicolae lorga — ,,cand largile veacuri sunt goale de fapte" — istoria nu a avut ce vorbi.

Viata linistita de toate zilele n-a fost socotita demna de cronica, in trecut, desi pe timp de pace spiritul se dezvolta si civilizatiile infloresc. Faptele anormale izbeau imaginatia istoricilor antici care, ca si jurnalistii de azi, pun in relief mai mult senzationalul decat intamplarile obisnuite. Cimmerienii sunt numiti Kymri sau Cimiri de catre Asirieni, sau Ghimirai, de catre scriitorii mesopotamieni. Dupa Strabon, in baza unei amintiri culese din trecut, Cimmerienii ar fi organizat un regat unde ar fi existat si o cetate.

Interpretand cele spuse de Herodot, in cartea a IV-a a istoriilor sale, in legatura cu luptele lor cu Scitii, unii autori moderni ca Tomascheck ii face pe Cimmerienii plecati de pe meleagurile lor de origine sa coboare pana in peninsula Haemusului, unde ii infaiseaza ca Treri. Herodot insusi ii aduce pana in Ionia, de pe coasta Asiei Mici. Prin secolul al VIII-lea cand ii ataca pe Asirieni, si prin secolul al VII-lea anterior, ei au ajuns in aceasta regiune, dar au fost invinsi de Lydieni, pierzandu-si treptat forta de penetratie in Capadocia. Cu aceasta se si termina istoria lor in Asia.

Cimmerienii ramasi in tara de bastina s-au intins insa catre frailer lor Traci din Dacia. In sudul Basarabiei s-au gasit unelte de bronz folosite de Cimmerieni in activitatile lor zilnice, deoarece, ca si ceilalti, beneficiau de descoperirile tehnice din epoca bronzului spre epoca fierului. De Cimmerienii nordici s-au ocupat multi cercetatori specializat in materie, ca Horfer, Lehmann-Haupt, Bury, care-i socoteste Traci de amestec, iar la noi eruditul tracolog Dumitru Berciu. Acesta din urma vorbeste de un ,,aport etnic adus de Cimmerieni bastinasilor din tinuturile Daciei si de intermediul hotarator cultural sau etnic al Cimmerienilor". I. Nestor scrie si el despre civilizatia traco-cimmeriana.

Sub impulsul comertului grecesc, Bosporul Cimmerian a reusit sa aiba organizaii politice ai caror sefi luau si numele de regi, sub influenta Orientului, desigur. Proba de existena lor o dau monedele numeroase descoperite de arheologi si clasificate de numismati. Exista un tabel intreg de nume si figuri, enumerate si descrise in amanuntime inca din secolul al XVIII-lea. Descrierea acestor monede constituie un izvor insuficient pentru a restitui imaginea clara a Bosporanilor. Din ele se poate totusi deduce ca au facut corner, ca au avut finante si ca atare, au avut o viata economica si sociala relativ bine dezvoltata. De altfel, toate navalirile trecute prin nordul Marii Meotida (Azov) au evitat adesea peninsula Crimeii.

In felul acesta, ea a scapat hoardelor devastatoare si a reusit sa supravie-uiasca in chip organizat pana prin mileniul al doilea al erei noastre. Imperiul bizantin, in continua sa scadere ca intindere si putere, sub presiunea navalitorilor din nord si din sud, a ramas la un moment dat ca o ultima expresie dupa caderea Constantinopolului, numai in aceasta zona a Crimeii. De altfel, principele Moldovei, Stefan eel Mare, a luat sotie de neam imparatesc pe Maria de Mangop, asa explicandu-se, in parte, mostenirea unor traditii imperiale, pe care le intalnim in istoria romanilor.

In timp ce o parte din Cimmerieni, sub agresiunea Scitilor, se indreptau spre apus, si prin amestec isi intareau caracterul tracic, exista si o tendinta inversa de raspandire a Tracilor din Dacia spre rasarit. Acestia erau impinsi de ocupatiile lor pastoresti, nu de motive politice si militare, si cautau pasuni pe sesuri si la munte. S-a creat astfel un curent intr-o a doua asa-zisa ,,noua era scitica", pe cand populatia tracica isi croia drum pasnic peste Cimmerieni si Sciti spre nordul Marii Negre si mai departe. De altfel, tendinta aceasta nu facea decat sa repete drumul predecesorilor Arieni, care au ajuns in acest fel pana in India, lasand urme in limba, in port, in toponimie si in literatura.

Cu toate aceste incrucisari de tendinte si drumuri, Scitii la inceput si Sarmatii mai apoi au reusit sa patrunda in Dacia si la Dunarea de Jos, sta-bilind, la un moment dat, o stapanire nominala asupra regiunii, care a pastrat pana in mileniul I al erei noastre, denumirea geografica de ,,Scythia Minor".

Semintia Scitilor se intindea la nordul Marii Negre pana la Don. Desco-periri arheologice de caracter zis ,,scitic" au aratat prezenta lor in rasarit, pana in China si Siberia, iar in apus, chiar prin Europa centrala, in Silezia si Lusatia. In legatura cu localizarea Scitilor, cetatenii din orasul Boristene relateaza lui Plerodot ca, la nord de asezarea lor, se aflau Calepizi si Alazoni si apoi o regiune de ,,Sciti agricultori", care faceau si negot, spre deosebire de Neorii de la izvoarele Nistrului. Acesti Sciti agricultori erau raspanditi pana la a treia cetate greceasca din zona Panticapeion. Dincolo de ei, si mai spre nord, se gaseau ,,mancatoru de oameni", iar la rasarit pasunile pastoriIor. Vorbind despre acesti ,.Sciti agricultori", Herodot intelegea desigur populatiile de sub stapanirea scita, caci Sciti agricultori cu adevarat nu sunt cunoscuti in istorie, ocupatiile lor fiind, in primul rind, pastoritul hergheliilor de cai. Hranindu-se cu lapte de iapa si cu carne de cal, Scitii au pastrat acest meniu pana in zilele noastre, stiut fiind ca Mongolii prefera cumasul obtinut din lapte fermentat de iapa celui mai distilat whisky scotian.

Asupra originii Scitilor s-au publicat numeroase studii, dar ele se bazeaza pe legende scite amestecate cu legende elenice. Scriitorul grec Anacreon vorbeste de Sinti, ca sagetatori, iar Dionisie Bizantinul vorbeste de Arimaspi, Melancheini, Hippomologi, Hippopozi, Geloni si Agathyrsi, cata vreme Claudius Mamertinus pomeneste de Scitii Saci, de Rufi si de Geli, aratandu-i ca aliati ai Persilor.

Desigur, neamul scit a fost un amestec persiano-uralo-altaic, iar sangele lui era iranic si turanic.
Suidas ii considera mancatori de mortaciuni si de aceea Grecii vorbeau cu dispret despre ei. Asadar, Scitii nu puteau sa fie agricultori, doar populatia locala, peste care s-au asezat la venirea lor din Asia. Si aceste teritorii erau impanzite de Cimmero-Traci. Ca toate triburile navalitoare, dominatia Scitilor era nominala, impunand dijma populatiei stabile prin incursiuni periodice. Ceea ce pare insa sigur, este introducerea calului castrat, pentru a-1 domoli astfel si a-l putea stapani mai lesne. Pe langa cai, Scitii mai foloseau si boi, care trageau carul cu coviltir, insotit de turmele de oi de ses menite sa alimenteze, ca si iepele, familiile purtate in aceste atelaje.

Scitii reprezinta prima imagine a popoarelor nomade, care s-au indreptat spre Europa, impinse de nevoi. Se mai spune ca erau violenti, ca ocupatia lor principala era pradaciunea, ca transformau capetele celor ucisi in trofee si chiar in vase de uz casnic. De altfel, tribul mongolic al Bulgarilor, care a stationat o vreme in stepele de la Volga, a introdus acest obicei si in sudul Dunarii, preferand drept cupa de vin teasta in locul amforelor de argint bizantine. In orice caz, ascutimea sagetilor scite a fost cunoscuta de unele triburi trace, peste care Scitii s-au asezat. Teama de ei s-a transmis si a ramas mostenire, iar numele lor s-a pastrat in geografie, chiar dupa secole si milenii de la incetarea stapanirii lor. Taria in batalii a Scitilor se explica si prin credinta lor in nemurire. La moarte, regii lor erau ingropati cu tot avutul, cu sclavii si cu caii, cu toate podoabele pretioase de aur. Tahiti era zeitatea lor si simboliza vatra, de fiecare data alta, caci de camin in sensul de casa nu se putea vorbi. ZeuI eel mai adorat era insa cel al razboiului, simbolizat de o spada. Pe drumul lor din Altai spre Europa, si din contactul avut cu Asirienii, au invatat sa iubeasca aurul pe care mesterii sclavi adusi cu ei continuau sa-1 prelucreze, deoarece un rege scit nu putea sa fie ingropat fara astfel de podoabe, ca unic semn de civilizatie.

Cu astfel de obiceiuri nomade, desi spoite cu aur, e greu de admis ca ei sa fi dezvoltat o cultura si o civilizatie. Obiceiurile aduse din Asia, de a impodobi capestrele cu fruntare, de a acoperi colibele vremelnice cu stuf, de a pune coviltir la care, de a se imbraca iarna cu blani de vulpe si de sobolani, de a se hrani cu lapte de iapa fermentat, de a folosi festele drept amfora si altele similare, nu pot fi socotite drept mari descoperiri tehnice, capabile sa consti-tute o civilizatie. De aceea pare a fi cu totul nepotrivita calificarea de scit data faimosului intelept Anacarsis, fiul lui Gnuros. Ne aflam inca odata probabil in fata unei confuzii intre stapanirea nominala si denumirea unei tari. Despre Anacarsis, Herodot spune ca la intoarcerea dintr-o calatorie in lume, pentru a indeplini o fagaduinta facuta intr-un templu din Cizic, oras de vaza in Propontida din Asia Minora, asa-zisa Mica Frigie, a inceput sa practice rituri orgiastice, dupa obiceiurile locului. Fratele sau, regele Saulios, pudic detestand aceste practici religioase, fiind si mai slab de inger in cele lumesti, l-a ucis. Motivul real insa a fost altul : teama de a nu se slabi prin moliciunea trupului asprele moravuri scitice. Anacarsis este adeseori trecut printre cei sapte intelepti ai lumii si multi il socotesc ca atare : nu se stie daca din pricina riturilor sale religioase sau pentru ceea ce avea in cap. Scriitorul Diogene Laertius, intocmind biografiile filosofilor antici, a facut si biografia lui Anacarsis in cartea Vitlla lui Solon si in cartea Intalnire cu cei sapte intelepti. De la Ana-carsis ne-au ramas zece scrisori, din care se poate cunoaste indeaproape gandirea si filosofia sa.

In tendinta lor de expansiune, Scitii au incercat mai intai sa se intinda catre imperiul persan, spre sud, dar au intampinat o vajnica opozifie din partea bastinasilor. Atunci s-au gandit sa se indrepte spre Occident, dar nici acolo nu au putut salaslui multa vreme. Macedonenii i-au cautat pana in salasurile lor din nord. Atat Filip, cat si Alexandru si Zopyrion aveau motive militare, navale si de conceptie imperiala, spre a-i potoli si pe Sciti, si pe Persi, intre care prea multa diferenfa nu se facea, deoarece capeteniile scite erau tot de origine iraniana, ca si Persii.

Apoi, insisi Persii nu erau cu totii stabili si parte mai traiau ca nomazi, in cautare de cuceriri si de glorie. In antichitate, exista teoria ca o imparatie nu poate fi decat una singura peste cele patru vanturi ale lumii. Deci imperiul persan excludea imperiul macedonean, in expansiune continua. De aceea, razboiul intre aceste doua puteri, in care erau amestecati si Scitii, nu putea sa intirzie, iar unele triburi trace s-au vazut si ele atrase in conflict. Motive de discordie in acea zona mai erau produse de coloniile grecesti de pe malul Marii Negre, create in acord cu triburile trace, care isi asumau obligatia de a-l apara.

Dupa ciocnirile din secolul al IV-lea, Scitii n-au mai durat mult si, pana la urma, in anul minus 120, intr-o ofensiva generala contra lor, sustinuta de ora-sele grecesti, in alianta cu Mitridate al VI-lea zis si Eupator, au fost distrusi.
Impreuna cu Scitii s-au manifestat si Sarmatii, supusi catva timp ai celor dintai, care foloseau sotiile Scitilor cand acestia erau plecati in batalii, facand astfel copii care erau si una si alta, dupa cum povesteste Polyainos. Polybiu. In schimb, la inceputui secolului al doilea, vorbeste de Sarmafi, ca se infiltrau spre apus, iar Strabon aminteste doua triburi ale lor, pe Iazigi si pe Roxolani. Ei purtau zale de solzi, coifuri si scari de fier. Nemultumiti de stapanii lor sciti, s-au rasculat impotriva acestora, ca si mai tarziu impotriva Hunilor ce treceau pe acolo si, la un moment dat, au intrat in serviciul Suevilor de semintie germana, asa cum relateaza Tacit in Analele sale.

Cu Scitii si cu Sarmatii se deschide astfel seria neterminata a migratiunilor dinspre rasarit. Forta acestora a devenit insa virulenta abia atunci cand Imperiul roman, ajuns la maxima sa expansiune, a inceput sa piarda din putere, ca pana la urma sa cada sleit de incursiunile continue ale cetelor din nord si din rasarit, si macinat de rascoalele din interior ale etniilor incadrate in marele lor stat.