Fondul etnic stravechi. Popoarele europene, carora conditiile climatice le-au harazit culoarea alba pielii, mentinuta cu toate invaziile, incrucisarile, suprapunerile orientale, se confunda cu asa-zisii Arieni, iar mai adesea sunt denumite indo-europene, deoarece dintr-o ramura a lor fac parte si Indienii. Cum au ajuns milioane de Indieni sa se lege atat de strans de Europeni ramane de vazut si de demonstrat cu ajutorul noilor metode si teorii asupra originii si structurii limbilor, deoarece, deocamdata, mai multe inrudiri lingvistice au sugerat ideea formarii intr-un spatiu comun al Indienilor si Europenilor. Masinile cibernetice vor inlesni desigur descifrarea acestui fenomen caracteristic omului, cum este vorbirea, tocmai prin utilizarea limbajului matematic, indispensabil azi in analizele stiintifice si in comunicarile universale.

Din moment ce aveau aceeasi limba, care este spatiul sau aria de formare a acestor popoare, la origine poate un neam unic? Inca de la inceputul secolului autori germani – ca de pilda Kossina – afirmau ca autorii culturilor legate de Dunare sunt acesti Indo-Europeni, ca apoi sa afirme ca, dimpotriva, Europenii apartin civilizatiilor nordice-megalitice, dupa cum cred si Schwantes, Sprokoff si altii. Parerile mai vechi aratau ca Europenii s-au nascut in Asia, si anume in stepele euro-asiatice, in Siberia (dupa Morgan), in Turkestan (dupa Feist) sau in Kazahstan (dupa Nehring). Mai fantezist decat toti ceilalti, Meyer ii domiciliaza de-a dreptul in Pamir, in Podisul Cerului, ca si cum ar fi descins din vazduh. La aceste idei se raliaza si Herzfeld, precum si Vasile Parvan, care ii plaseaza in Asia Centrala, de unde s-ar fi impastiat apoi spre rasarit, in India, in Iran, in Caucaz si spre vest, in Europa. Din fericire, mai sunt si invatati ca Schrader, Peaje, Myres, Childe si Carnoy, care socotesc ca leaganul Indo-Europenilor este Europa, cu centrul de formare in nordul Pontului Euxin.

Opiniile “rasaritenilor” se datoresc poate faptului ca zona locuita de aceste popoare este vasta si ca “invadatorii” Europei au venit intotdeauna de la rasarit. Miscarile de populatie au existat insa si dinspre sud spre nord, si invers, fiind determinate nu numai de cauze economice, ci si de modificarile climatului si schimbarea florei si faunei (ele migrau indeosebi in aceasta directie cu oamenii dupa ele), conform calendarului heliotermic precesional.

In ultima vreme, tot mai multi cercetatori sunt de parere ca cei mai vechi locuitori ai continentului nostru s-au format intr-o arie geografica, in care intra o parte din Europa centrala si din sud- estul european. P. Bosch-Gimpera considera ca spatiul din care au pornit popoarele europene este situat pe teritoriul dintre Valea Dunarii, Marea Egee si Marea Neagra. Aceasta zona ar cuprinde centrele originare ale civilizatiilor, indeplinind conditiile pentru formarea lor etnica si lingvistica. Istoricilor si arheologilor li s-au alaturat si unii lingvisti, printre care trebuie amintit Vladimir Georgiev.

G. Wilke sustinea ca aria de formare a popoarelor indo-europene trebuie extinsa si in stepele din nordul Pontului Euxin. Ca urmare acestei teorii, habitatul primitiv al Iranienilor este considerat teritoriul de la rasarit de Nipru. Invatatul H. Schmidt se deosebeste de ceilalti arienisti, atunci cand considera ca loc de formare a popoarelor regiunea Dunarii de Jos si regiunile rasarite invecinate. Avand in vedere numarul mare de popoare si spatiul vast pe care-l vor ocupa in vremuri mai tarzii, credem ca suntem mai aproape de adevar atribuind credit lui Gimpera si Schmidt, ultimul completand pe primul atunci cand prelungeste aria de formare a Europenilor in tinuturile nord-pontice.

Dupa teza indo-europeana, popoarele europene s-au raspandit de la rasarit la apus, astfel: Indienii, Tokharii, Iranienii (Medo-Persii), Scitii, Cimmerienii, Sarmatii, Balticii (Slavi), Carienii, Frigienii, Tracii, Illirii, Pelasgii, Grecii, Italicii. Desi nu toate aceste popoare apar in istorie in acelasi timp , important de retinut este ca aria lor de formare se axeaza pe doua elemente importante ale continentului nostru: Dunarea si Muntii Carpati. In vremea istorica, acest spatiu a fost locuit de Traci. Un indiciu plin de consecinte in spatiul european, in procesul de formare al diferitelor popoare, este faptul ca Tracii au ocupat un loc central si, pe masura ce toate celelalte popoare se vor deplasa in diferite directii, Tracii vor locui, cu exceptia partii rasaritene de dincolo de Nipru, spatiul european ce devine spatiul tracic.

Importanta Tracilor si a spatiului tracic a fost subliniata stiintific prima data de Vasile Parvan, in al treilea deceniu al secolului nostru : „Cu alte cuvinte, originile italice, grecesti si medio-orientale ale acestor populatii in mileniile al III-lea si al II-lea i.e.n. trebuie cautate cu atentie in Europa danubiana, punct de vedere cunoscut, dar nu inca suficient de recunoscut de toata lumea." Adepti ai conceptiei tracizante au fost, de asemenea, loan Andriesescu si Nicolae Iorga.

Epoca formarii neamurilor europene. Si in aceasta privinta, parerile sunt impartite. In neolitic, oamenii au descoperit si inventat o serie intreaga de unelte, ceea ce a inlesnit viata si a contribuit la un remarcabil spor demografic. De aceea, se simte nevoia unei organizari sociale, a unei delimitari din punct de vedere rasial. In cadrul acestui proces, omul capata si o fizionomie proprie si actiunile sale devin fapte istorice, ale unei istorii nescrise la inceput, pe care o putem reconstitui datorita arheologiei, mitologiei, epopeii, cantecelor si traditiilor dar si pe baza elementelor de limba — aceasta arhiva vie a popoarelor.

Dupa unii, data de formare a popoarelor europene ar incepe de-a dreptul cu anul minus cincizeci de mii si s-ar incheia cu anul doua mii doua sute sau cu anul o mie opt sute anterior. Ipoteza cea mai staruitoare in legatura cu formarea popoarelor fixeaza ca epoca momentul de trecere de la neolitic la bronz. Ar fi insa de acceptat numai daca arheologii vor putea sa dovedeasca faptul ca etapa de trecere pe planul civilizatiei corespunde cu prefacerile lingvistice. Sunt multi cercetatori care considera ca perioada de tranzitie a fost prea scurta pentru a ingadui transformarea radicala a popoarelor neolitice in popoare europene. Popoarele europene se formeaza in cadrul unui proces indelung, inceput anterior epocii de tranzitie de la neolitic la bronz. Epoca formarii acestor popoare trebuie fixata deci mai inainte si studiata pe baza rezultatelor conjugate ale antropologiei, arheologiei, lingvisticii si mitologiei.

Pentru ultimele doua perioade ale neoliticului, antropologia ar parea sa confirme o anume unitate a tipului uman, care locuieste in spatiul tracic, ceea ce inseamna ca, in vremea respectiva, ne aflam in fata unei mari stabilitati a elementului uman. Diversificarea stilurilor prin decorarea ceramicii nu presupune si o diversificare pe plan antropologic, ci numai o diversificare a gustului si a manifestarilor estetice. Unitatea etnica nu presupune totdeauna si unitatea diverselor manifestari culturale si, deci, a culturilor respective si a continuitatii acestora. In acest sens, un argument de mare valoare il reprezinta rezultatul studiului ceramicii din Romania epocii moderne, unde intalnim, pe intinsul aceluiasi teritoriu, stiluri complet diferite. Asa in Moldova, in localitatea Marginea, se lucreaza inca ceramica neagra, mostenire a unui mestesug ce dateaza, dupa toate probabilitatile, din epoca bronzului. In Oltenia, in locul unde s-a nascut Brancusi, se lucra o ceramica pe care un specialist roman o considera o mostenire a ceramicii dacice din La Tene, cu care are foarte multe asemuiri. Tot in Oltenia mai intalnim si alte doua centre de olarie ale caror productii se deosebesc mult intre ele. De aici se poate deduce ca studiul ceramicii poate stabili arii de manifestare pe plan estetic, dar nu poate fi un indiciu sigur asupra originii etnice diverse a producatorilor.

Pentru identificarea Europenilor din spatiul tracic, ne putem sprijini si pe traditia greceasca post-homerica. Asa cum a afirmat Dumitru Berciu, chiar daca neoliticul ar fi fost adus in acest spatiu de triburi venite din rasaritul Mediteranei si Asiei Mici ,,aceste triburi n-au putut sa extermine triburile locale eneolitice. Se poate vorbi dimpotriva, de o asimilare pe timp indelungat, cum o arata nu numai uneltele apartinand culturilor neolitice, dar si faptul ca examenele antropologice au aratat constant existenta somatica protoeuropeana alaturi de elemente atlanto-mediteraneene si anatoliene".

Unii oameni de stiinta sunt de parere sa nu se mai puna pe drumuri po-poarele, sa nu mai fie obligate sa circule cand intr-o directie, cand in alta, iar aceasta miscare sa constituie singura modalitate de a explica asemanari intamplatoare sau simple influente, cu toate ca in privinta influentelor trebuie facute multe rezerve. Dar, admitand chiar o emigrare a unor triburi de pastori in spatiul tracic, in cursul neoliticului, aceste popoare au fost desigur asimilate de populatia autohtona. Si aceasta este, dupa parerea multor cercetatori, o populatie protoariana sau, in orice caz, ea a intrat in procesul europenizarii.

Din punct de vedere lingvistic, nu se poate vorbi, dupa cum sustin unii cercetatori romani si bulgari, de o populatie care ar fi vorbit o alta limba decat „preariana". In favoarea acestei teze se aduce argumentul ca, daca anterior ar fi existat o limba preariana, ar fi putut sa se pastreze urmele acestei limbi in limbile europene. Din studierea materialului lingvistic si mai ales pe baza numelor de rauri mari, care apartin unor forme lingvistice foarte vechi europene, ca Dunare, apoi Cris, Olt, Mures, Somes, Timis etc. se poate afirma ca inca din epoca neolitica exista in spatiul tracic o populatie protoariana. Elementul autohton in spatiul de formare al popoarelor europene este foarte vechi. Mai mult decat atat, avand in vedere legaturile existente intre limba hittita si limbile ariene, se poate afirma ca miscari de popoare au avut loc de la apus spre rasarit, adica din Europa spre Asia si nu invers. Forma veche a cuvintelor hittite constituie o dovada ca hittitii se desprind din trunchiul european, patrunzand din spatiul carpato-dunarean in Asia Mica. Sunt suficiente dovezi de natura arheologica si antropologica pentru a ingadui afirmatia ca in epoca neolitica, in spatiul tracic si intr-o arie limitrofa acestuia, exista o populatie autohtona din care isi trag unele radacini popoarele istorice europene, iar aceasta populatie poate fi considerata din punct de vedere lingvistic ca preariana. Afirmatii categorice, bineinteles, nu se pot face in legatura cu etnogeneza popoarelor europene (ariene). Daca insa unii cercetatori considera ca popoarele europene se formeaza dupa anul minus 2700, urmand ca vreme de o mie de ani sa se fi format limbile istorice europene, altii considera ca, in realizarea acestui proces de etnogeneza a popoarelor europene, a fost nevoie de un timp mult mai indelungat, al carui inceput trebuie fixat mai inainte.

In legatura cu studierea etnogenezei popoarelor ariene, e bine sa se foloseasca drept sursa de informatie si mitologia greceasca, deoarece religiile au caracter conservator, precum si legendele si traditiile pastrate in canturi epice. S-a demonstrat in mod stralucit ca unele date din Iliada, sau din Biblie, referitoare la evenimente anterioare redactarii lor, cuprind informatii pretioase din punct de vedere istoric. Descoperirea Troiei de catre Schliemann sau identificarea unor orase asiro-caldeene, pe care le mentiona Biblia, dar in existenta carora arheologii nu mai credeau, sunt suficiente argumente in favoarea utilizarii mitologiei si traditiilor, pentru dezlegarea unor aspecte din trecutul spatiului tracic, carora nici arheologia, nici lingvistica, nici antropologia nu le pot da o interpretare multumitoare. Arheologii poate au neglijat, in ultima vreme, mai mult decat se cuvenea, mitologia traca si mitologia greaca, precum si alte mitologii sau scrieri epice, cum sunt Vedele si Upcuiisadele. Consideram ca reintroducerea lor in circuitul cercetarii, cu rezervele de rigoare, ar fi in avantajul luminarii trecutului indepartat al continentului nostru. De altfel, recent, la Simpozionul international de la Sofia, in 1972, la care s-au discutat probleme de istorie veche a sud-estului european, unii participanti au atras atentia asupra importantei lui Homer intru cunoasterea primului mileniu din istoria partii rasaritene a Europei.

Petriceicu Hasdeu, va duce negresit la obtinerea unor noi lumini in cunoasterea istoriei stramosilor. Numai din rezultatele conjugate ale cercetarilor antropologice, arheologice, lingvistice si mitologice se va putea ajunge la o mai clara lumina in problemele neoliticului si ale etnogenezei popoarelor europene. Abordand cu curaj o interpretare combinata a datelor arheologice, lingvistice si mitologice se poate ajunge la formularea unei viziuni generale, care sa dea un sens si o forma trecutului, caci altfel exista riscul mentinerii sub microscop a frunzei care, in cazul nostru, e ciob, cuvant sau vers, fara a vedea ramura, copacul si padurea. Remarcabilul efort facut in ultimii treizeci de ani in domeniul istoriei vechi, prin acumularea de elemente multiple in arheologie si lingvistica si pornind de la principii generale geniale, emise de Bogdan comuni, europeni. Aici intervine opera istoricului, care, prin interpretarile sale, devine arheolog, lingvist si literat. In felul acesta, se va ajunge la sinteze noi si indraznete, care vor ingadui un progres mai rapid in istoriografie, eliminandu-se vechi teorii si concluzii, caci si in acest domeniu legea absolescentei opereaza din plin. Ar fi suficient sa amintim cate prejudecati au fost rasturnate prin cele peste doua sute de descoperiri arheologice facute in Romania, si altele facute in Bulgaria, lugoslavia, Ungaria si sud-vestul Uniunii Sovietice, dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Unii cercetatori ii considera pe Pelasgi ca pe cea mai veche populatie a Europei. Concluzia porneste de la constatarile facute mai de mult de catre Bruck, care considera ca Asia Mica si Ionia au fost locuite de Pelasgi. Multi lingvisti, intre care C. Pauli, P. Krestschmer, A. Fick credeau ca inainte de limba ariana trebuie sa fi existat o limba preariana si, ca atare, poporul care vorbea sa fi fost unul singur. Se stie ca, bazandu-se pe textele scriitorilor greci si latini din antichitate, unii au incercat sa identifice peste tot, atat in Europa, cat si in nordul Africii, pe Pelasgi. Spatiul carpato-dunarean joaca un rol central in dezvoltarea culturilor neolitice si acest lucru este confirmat de cercetarile arheologice recente. In ce priveste raspandirea Pelasgilor in Peninsula Haemus si in arhipelagul grecesc, ramane ca cercetarile stiintifice sa-si spuna cuvantul de acum inainte. Unele indicatii pretioase ne sunt oferite de mitologie si ele nu trebuiesc nici subestimate, nici exagerate. In Iliada, Homer ne da o seama de relatii in legatura cu Pelasgii. Acestui popor marele poet ii atribuie epitetul de „divin". Acelasi lucru il intalnim la Eschile, in opera Rugatoarele. E atat de puternica impresia Grecilor despre Pelasgi, incat in mitologia lor o parte din marile descoperiri realizate de omenire sunt atribuite acestora. Pentru Greci, Pelasgii erau primii locuitori ai Pamantului. Dupa traditia lor, ei au populat Grecia inainte de cele doua potopuri, care au avut loc unul in timpul regelui Ogyges, dupa cum relateaza Herodot in Isforiile sale (I, 56), iar altul in timpul lui Deucalion (Apollodor, VIII, 2), asa cum arata si calendarul heliotermic precesional. Dupa Ephor, „Pelasgii au fost primii oameni care au locuit in Grecia". Se pot surprinde in aceste mituri amintiri ale potopului, motiv care se regaseste pe o arie geografica foarte intinsa si care isi are originea intr-o epoca anterioara neoliticului. Dar nu numai vechimea mare a Pelasgilor i-a determinat pe Greci sa le atribuie acestora epitetul de „divini". Dupa Pausanias, un pelasg a fost primul om cu o infatisare frumoasa, nu in sens fizic, ci moral. In traditia transmisa de Pausanias este indicat momentul in care omul primitiv devine homo fabei. Pelasg este acela care ii invata pe oameni sa nu mai locuiasca in pesteri, ci sa-si faca locuinte. Tot el da sfaturi in legatura cu fructele bune de mancat, de unde poate si legenda fructului oprit, care, dupa Biblie, ar fi fost un mar. Aceste informatii, oricat de multe elemente imaginare ar cuprinde, pornesc totusi de la un sambure de adevar : in neolitic se realizeaza un mare salt pe calea civilizatiei umane, asa cum s-a aratat in paginile precedente.

0 traditie pastrata in Creta — potrivit careia Dactilii si Corybantii vor fi fost triburi pelasge, care i-au invatat pe oameni sa domesticeasca animalele, sa ingrijeasca turmele de oi si sa traiasca impreuna — vine sa intareasca ideea ca populatia preelenica a fost autoarea unor insemnate progrese tehnice infaptuite de omenire in evolutia sa. Reprezentarea lui Jupiter cu o piatra in mana sugereaza, intre altele, importanta pietrei in epoca neolitica.

Etnogeneza Europenilor (impropiu Indo-Europeni) este in stransa legatura cu raspandirea acestora pe cuprinsul Europei si Asiei. Expansiunea triburilor pare sa fi inceput de mult si fenomenul a fost explicat in mod diferit. Cea mai mare parte a istoricilor considera ca popoarele europene s-au deplasat din locurile lor de formare din pricina presiunilor exercitate asupra lor de triburile de pastori nomazi, care au locuit stepele euro-asiatice. Exista si o alta explicatie a istoricului francez Maurice Meuleau, dupa care expansiunea europeana n-ar fi decat o problema de lingvistica : un popor vorbind o limba ariana a transmis-o vecinilor, iar acestia vecinilor lor, idiomul initial fragmentandu-se si diversificandu-se. Dar, asa cum remarca Gonzague de Reynold, „indo-europeana nu este o limba vorbita efectiv, ci un sistem de fenomene lingvistice", ipoteza care exclude posibilitatea transmisiunii unei singure limbi mai multor popoare.

Atat ipoteza difuziunii limbii ariene unor popoare cu grad de civilizatie si structura spirituala diversa, cat si ipoteza unor catastrofe datorate invaziilor sau infiltrarii lente de populatii — fara urme in toponimie, cum spune Georgiev —, nu acopera cauzele adevarate ale expansiunii popoarelor europene. Miscarea de popoare catre sfarsitul neoliticului se datoreste cresterii demografice, rezultat al cuceririlor tehnice, al procurarii mai lesnicioase a hranei, al realizarii locuintelor mai confortabile, intr-un cuvant al unei vieti mai prospere. Aceasta se remarca si din dezvoltarea artelor. Nu este exclus ca sporul demografic sa fi determinat apoi deplasarea popoarelor europene de la periferia spatiului lor de formare, in cautarea unor locuri care sa le ofere conditii si mai bune de trai.

Intre cauzele expansiunii nu trebuie exclusa nici violenta. Pana la crearea unei entitati mai mari, capabile sa dea stabilitate unui anumit spatiu, miscarile de triburi au avut un caracter endemic. Dar, presiunea asupra spatiului european de unde putea sa provina ? S-a spus: din rasarit, din stepele nord-pontice. Dar, dupa unii, deplasarea acestor popoare se face spre rasarit, pe tarmul sudic si nordic al Pontului Euxin, catre vestul si sudul Europei. Parte din stepele din nordul Pontului Euxin, daca in acea vreme erau stepe, cum se intreba de curand un cercetator englez, erau locuite tot de europeni. Ceea ce inseamna ca, pentru a imprima o miscare de deplasare a acestora spre rasarit, presiunea a venit din nord. Altfel, impinse de la rasarit spre apus, popoarele europene care patrund in Asia si se raspandesc in India ar fi trebuit sa urmeze un alt drum decat pe acela care se zice ca s-ar fi deplasat. Practic ar fi imposibil. Ca sa ajungi in Asia, in cazul in care drumul de la nord de Pontul Euxin este inchis, ar trebui sa treci peste toate popoarele aflate in spatiul carpato-dunarean si sa inaintezi spre est, prin Asia Mica. Presupunand ca ar fi putut ajunge pana aici, drumul le-ar fi fost barat de statele puternice din Mesopotamia, care, in acest caz, ar fi consemnat aparitia noilor veniti la frontierele lor de apus.

Asadar, putem considera ca expansiunea popoarelor europene s-ar datora unor cauze interne, cum ar fi cresterea demografica si presiunea venita din afara spatiului arian. Expansiunea cea dintai a popoarelor ariene are loc in mileniul al treilea. Acum apar in Asia Mica, la granitele Mesopotamiei, primele stiri despre prezenta unor popoare europene. Avangarda lor o formeaza Hurritii (Mitannii) si Kassitii, care ajung la granitele Mesopotamiei. Cam in acelasi timp, se deplaseaza spre rasarit si popoarele europene, care ajung pana in India.

Cea de-a doua miscare a popoarelor are loc spre sfarsitul mileniului al treilea, deci catre anul doua mii, cand Luwitii, popor european din Peninsula Haemusului, trec in Asia Mica. Luwitii locuiesc in vestul Asiei Mici, potrivit afirmatiilor lui Georgiev, incepand chiar din mileniul al treilea. Pe urmele lor, daca nu chiar odata cu Luwitii, trec prin Asia Mica si Hittitii. Acestia se instaleaza la inceput in vestul si sud-vestul Asiei Mici. Prezenta lor este atestata de toponime care cuprinde grupuri de consoane nd sau ss: Kuriwanda, Millawanda (Miletul), Parnassa, Petassa, Tarhuntassa. Acest tip de toponime reprezinta cel mai vechi strat de nume de locuitori din vestul Asiei Mici. Catre anul 2200, Hittitii se deplaseaza spre est, ocupand si ei podisul Anatoliei. Aici vor crea un stat puternic, Regatul Hittit, care va dainui pana la anul minus 1200.

Concomitent cu deplasarea unor popoare europene spre Asia Mica sau spre continentul asiatic propriu-zis, are loc si europenizarea vestului conti-nentului nostru.

In vremea cand Acheii se deplasau spre sud-estul Europei, din aria de formare a popoarelor europene se desprind Italicii, Latinii si Umbrii, care migreaza spre sud, in Peninsula Italica. Spre apus, Italicii se invecinau cu Celtii si, dupa Gonzague de Reynold, a existat o mare apropiere intre limba italica si cea celtica, deci s-ar putea vorbi de o comunitate italo-celtica. Vasile Parvan, primul care formulase ipoteza unei apropieri stranse intre limba traca si cea a Italicilor, socotea ca numai datorita unei inrudiri de limba se explica rapiditatea cu care Traco-Dacii si-au insusit latina, in afara de rolul activ pe care l-ar fi jucat Celtii in pregatirea romanizarii, cum socotea acelasi savant roman. La populatiile din Peninsula Italica s-au mai adaugat si triburi de Traco-Illiri, Veneti, Apuli, stabilite in rasaritul Ausoniei, dupa spusele lui Herodot. Se poate conchide deci ca populatia straveche a Italiei a avut legaturi si cu spatiul ariano-trac. De altfel, s-a si facut dovada de catre specialisti a prezentei Tracilor in vestul Peninsulei Italice. Limba greaca a luat o dezvoltare aparte si, studiind-o astazi, pare mai dificila decat italiana si celelalte limbi latine. La radacina insa se regasesc multe elemente comune, preelenice.

0 situatie cu totul speciala gasim in mileniul al treilea, in sudul Peninsulei Haemusului, mai exact in Grecia continentala, in Peloponez, in insulele din Marea Egee si chiar in Creta. Dupa toate datele lingvistice cumulate la ora actuala, pentru a explica originea etnica a triburilor din aceste regiuni, se ajunge la concluzia acceptata de toti europeistii, ca ne aflam in fata unei unitati ligvistice, preelenice. Din fondul acestei unitati sau mosteniri lingvistice preeuropene s-au pastrat unele elemente in limba traca. De aici si firele ce-i leaga pe Traci de lumea elenica. Este vorba deci de un fond preelenic si preeuropean pe care s-au format si Tracii, si Grecii.

Mostenirea neolitica. In aceasta epoca, dupa cum am mai aratat, omul si-a desavarsit trasaturile specifice. Stapanind tehnicile perfectate de-a lungul mileniilor, el poate sa-si organizeze o viata mai prospera, sa-si procure o hrana variata si abundenta, sa se imbrace mai bine, sa locuiasca un adapost mai confortabil. Bunastarea sporita il face sa se gandeasca la arta, ca la o manifestare naturala a fiintei sale. De la grupari sociale mici, trece la forma primordiala a familiei matriarhale, la ginta patriarhala, la clan si la trib, totalitatea acestora formand un neam intins, neamul Europenilor denumiti si Arieni, dar si cu un nume prea putin inspirat, de Indo-Europeni, cu toate ca „Indieni" prin Europa nu s-au prea vazut, iar cei de azi, veniti in timpuri nu prea indepartate, si-au pastrat caracterele, nelasandu-se asimilati decat in mica masura. Marele neam european vorbind acelasi grai, a dat nastere mai multor neamuri, intre care neamul Tracilor a fost cel mai raspandit si cel mai numeros. In mod natural, dezvoltarea lor demografica excesiva i-a facut sa se raspandeasca in toate directiile : spre Asia, spre Asia Mica, spre sudul si sud-vestul continentului european, precum si spre vest.

Vasta mostenire a omului neolitic sta la baza dezvoltarii ulterioare a civilizatiilor si, mai ales in marele spatiu tracic, ea a impulsionat progresul in toate domeniile.