Dar, la fel cum englezii au Valentine’s Day pe 14 februarie, sarbatoarea dragostei de sorginte iudeo-crestina, în calendarul popular autohton exista Dragobetele, sarbatoarea dragostei in paganismul dacic.

Prostimea a inlocuit Dragobetele cu ziua “Sfantului Valentin”, iudeo-crestin condamnat la moarte de catre autoritatile romane pentru incalcarea legilor Imperiului.

Noi trebuie sa ne amintim si de vechea sarbatoare a dragostei pagane, personificata prin Dragobete, zeul dragostei în mitologia dacica, sarbatorit în fiecare an pe 24 februarie.

Zeul Dragobete

Dacii aveau un simbol pentru fertilitate, forta vitala si dragoste: un tap pe care îl numeau «Trago». Cealalta parte a numelui provine dintr-un cuvant dac uitat, «Pede», care înseamna «picioare». Datorita evolutiei limbii de-a lungul secolelor, aceste doua cuvinte au devenit mai tarziu Drago-Bete si au format un singur cuvant.

Dragobete este zeul care, la începutul primaverii, oficiaza în cer nunta tuturor animalelor. Astfel, de Dragobete, fetele si baietii se întalnesc pentru ca iubirea lor sa tina tot anul, precum a pasarilor ce se “logodesc” în acesta zi.

Iata cum batranii din satele romanesti il descriu pe acest zeu pagan dacic: Dragobetele este închipuit ca un flacau voinic, puternic, frumos si tare iubitor, putand fi întalnit prin paduri; unele fete si femei doreau chiar sa fie pedepsite de Dragobete, lucrand de ziua lui, iar apoi luand drumul padurii, aici fiind "nevoite" sa se lase iubite de Dragobete.

Dragobetele era deseori insotit de zane numite "Dragostele". Soli ai destinului si ai evenimentelor implacabile, acestea il pandeau pe om pe cele mai neasteptate carari ale vietii. Ele cunosteau anume cuvinte de dragoste pe care le sopteau tinerilor indragostiti pentru a-si atrage iubirea dorita. Pentru a avea efect, nimeni in afara de urechea fiintei iubite nu trebuia sa auda aceste soapte de dragoste. In aceste soapte se regaseau cuvinte ca: dragoste, dor, drag, inima si numele persoanei iubite. Toate aceste gesturi si vorbe de dragoste constituiau, in acelasi timp, practici benfice pentru sanatatea si echilibrul energetic al organismului.

Alta cerinta a Dragobetelui era juramantul de a nu se minti unul pe altul, juramant pe care si-l faceau pentru tot anul indragostitii.

Sarbatoarea pagana

Originea acestei sarbatori este în ciclurile naturii, mai ales în lumea pasarilor. Nu întamplator, pasarea era considerata una din cele mai vechi divinitati ale naturii si dragostei. Ei bine, dacii numeau sarbatoarea Dragobetele si Logodnicul Pasarilor, spunand ca acum acestea se împerecheaza si îsi fac cuib, de la pasari obiceiul fiind preluat si de catre oameni. Motivatiile preluarii erau profunde, din moment ce pasarile erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvantul grecesc "pasare" însemnand chiar "mesaj al cerului".

In preajma zilei de 24 februarie, oamenii, în special cei tineri, tineau sau faceau Dragobetele. Potrivit traditiei Dragobetele era "o zi frumoasa pentru baietii si fetele mari, ba chiar si pentru barbatii si femeile tinere." Dimineata devreme, tineretul se îmbraca în haine de sarbatoare si, daca vremea era urata, se strangeau în cete pe la casele unora dintre ei; daca vremea era frumoasa, se iesea afara din sat, baietii adunand lemne pentru foc iar fetele culegand flori de primavara, flori folosite apoi în descantecele de dragoste.

Fetele strang apa din omatul netopit sau de pe florile de fragi; aceasta apa, pastrata cu mare grija, are proprietati magice, spunandu-se ca este nascuta din surasul zanelor, putand face fetele mai frumoase si mai dragastoase.

În jurul focurilor aprinse pe dealurile golase din jurul satelor, fetele si baietii discutau vrute si nevrute însa, cel mai adesea, se spuneau glume cu substrat erotic. Fetele, cum simteau apropierea pranzului, începeau sa coboare în fuga spre sat. Conform obiceiului, fiecare baiat urmarea fata care îi cazuse draga; daca flacaul era iute de picior si fetei îi placea respectivul urmaritor, atunci avea loc o sarutare mai îndelungata în vazul tuturor. Sarutul acesta semnifica, în fapt, logodna ludica a celor doi, cel putin pentru un an de zile, de multe ori astfel de logodne prefatand logodnele adevarate. Daca nu se facea Dragobetele, se spunea ca tinerii nu se vor putea îndragosti în anul care urma; în plus, un semn rau era daca o fata sau un baiat nu întalneau la Dragobete macar un reprezentant al sexului opus, opinia generala fiind ca tot anul respectivii nu vor mai fi iubiti.

Femeile mai aveau grija sa dea mancare buna orataniilor din curte, dar si pasarilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificata la Dragobete. Îndeobste, sarbatoarea dragostei era socotita una de bun augur pentru treburile marunte, dar nu si pentru cele mari.

----------------------------------------------------------------------

Azi, batranul vesnic tanar Dragobete, zeu frumos al Panteonului dacic, ni se releva cat este de prestigios ca purtator de putere magica în ce priveste iubirea. Rolul sau a fost si este subminat însa, din pacate, cu consecventa si tenacitate, de cei ce vor sa-l substituie cu iudeo-crestinul Valentin, un strain atat credintelor noastre populare, cat si paganismului dacic. Procesul acesta se desfasoara în actuala epoca a globalizarii. Este o epoca în care se si omoara valori traditionale – culturale, în cazul de fata – pentru a le impune pe cele ale bogatilor si efemerilor puternici ai zilei în lume. Ca în cazul de fata. Noi îl avem însa, cum aratam, pe Dragobete, ca zeu autohton al iubirii.

În final, o urare: sa ne aducem mai des aminte de pasari, animale si flori si vom face din zilele noastre sarbatori ale dragostei! Cu atat mai mult cu cat una din functiile esentiale ale paganismului este aceea a repunerii în acord a omului, a comunitatilor, cu Legile Eterne ale Naturii, cu Universul.