Personalitatea “imparatului”. In prima jumatate a secolului intii anterior, a aparut la carma Daciei o personalitate istorica deosebita. Numele sau era Burebista. Din ce parte a tarii provenea acesta ar fi greu de stabilit. Sigur si important este faptul ca el descinde din semintia autentica a neamului trac si, inca de timpuriu, s-a aratat dotat cu insusirile cerute unui conducator. Mintea fina a acestui om legat de natura era slujita de o intuitie ascutita. In situatii noi si neasteptate, reactiile sale erau prompte si deciziile sigure. Contemporanii 1-au asemuit adesea cu Alexandru cel Mare, vazand prin el continuitatea marilor traditii trace. Dar, spre deosebire de marele sau inaintas, Burebista era mai prudent. Mai cumpatat si mai cumpanit, nu se avanta in primele rinduri si nu sfida destinul. Participand la unele incursiuni, arata o deosebita inclinatie pentru punerea in practica a planurilor faurite de el si le urmarea in desfasurare impreuna cu statul major, de pe pozitia inalta de observatie a campului de batalie. Niciodata nu s-a lasat surprins in invalmaseala, stiind cat de dezastruoasa este absenta comandantului. Ca si Alexandru, Burebista avea sa obtina rezultate uimitoare, desi cu mijloace diferite. Creind o mare putere dacica, pe care unii istorici au socotit-o “imparatie”.

Burebista si-a format personalitatea pornind de la cunoasterea realitatilor tarii. A inceput prin vizitarea triburilor trace, apoi a cetatilor grecesti de pe litoralul Marii Negre. A invatat elina si latina, curent vorbita ca o a doua limba pe aceste teritorii, si, o buna bucata de vreme, a trait pe la curtile diferitilor regi care ulterior aveau sa-i devina clientelari. Interesat sa cunoasca modul de viata din societatea vremii sale, cu nobilii arata deprinderile sale alese, iar cu oamenii de jos, cu care umbla la vanatoare, se purta in asa fel incit ei sa-1 simta ca pe unul de-al lor. A intalnit in peregrinarile sale Celti ratacitori si va fi deprins poate si limba galica, desigur mai putin complicata decat franceza de azi, mai apropiata de limba latina, deci si de limba daca, dupa cum opineaza savantul Gonzague de Reynold. A fi poliglot era si atunci o conditie pentru cel ce se pregatea in arta conducerii, obligat a intra in chip nemijlocit in relatie cu strainii, spre a le intelege caracterul, mentalitatea si obiceiurile. Deseori, mihnit sa auda critici la adresa neamului sau si la slabiciunea triburilor trace, se vedea silit sa mediteze la defectele si virtutile Dacilor. In ultimele secole, ei se dedasera bauturii care moleseste caracterul si-1 lipseste pe om de vointa necesara in indeplinirea muncilor anevoioase si a planurilor indraznete. Dezmatul cuprinsese unele triburi din sudul Dunarii, unde cultul lui Dionisie era rau interpretat. Se pare ca de aici, cultul orgiastic s-a raspandit in oarecare masura si in nordul fluviului, unde Zalmoxis, zeul suprem, era lipsit de un Pontifex Maximus priceput, menit sa interpreteze cum se cuvine si sa-i puna in aplicare doctrina.

Aparitia Marelui Preot Deceneu, care i-a depasit pe toti predecesorii sai in intelepciune si putere de convingere, avea sa completeze armonios insasi opera lui Burebista. “Imparatul" l-a avut in permanenta alaturi, ca sfetnic si prieten. Singur n-ar fi reusit probabil sa-i convinga pe Daci sa smulga buciumii vitei de vie si sa-si potoleasca setea prea mare de care sufereau. Cind Deceneu a ajuns sa fie divinizat, atribuindu-i-se calificativul de „divinul", Burebista a stiut sa traga foloase din faima Marelui Preot, gasind ulterior forme ingenioase de convietuire a politicii cu religia. Deceneu sustinea si propaga legile statului, le dadea mai multa autoritate si urmarea ca supusii sai sa le indeplineasca cu toata strasnicia. Gasise ac si pentru cojocul unor nobili din tagma tarabostes, purtatori de caciula daco-frigiana, care socoteau ca cea mai demna participare la viata sociala era dispretul fata de lege si fata de popor. Acestia nu pricepeau uneori politica externa de ampla deschidere a noilor barbati de stat si, prin uneltirile lor, aveau sa duca mai tirziu la neajunsuri si chiar nenorociri, unele din ele fatale pentru Burebista.

Marele Preot nu se ocupa numai de treburile religioase, ci si de aspectele educative ale tarii Dacilor. Dupa cum se vede la toate popoarele, dar mai ales la Egipteni si Indieni, sacerdotii erau si custozii stiintelor si se ocupau de astronomie, medicina, farmacie, arhitectura, matematica etc. Nici la Romani situatia nu era deosebita la inceput, caci insusi Marele Preot purtand titlul de Pontifex Maximus, era cel mai de seama facator de poduri (si nu de dumnezei), aceasta reprezentand o arta de covarsitoare utilitate civila si militara. In preajma marelui templu de la Sarmizegetusa, ca si la Argedava, se desfasura o febrila preocupare stuntifica, nu numai religioasa. Medicina traco-daca avea origini stravechi, caci s-au gasit instrumente medicale faurite din bronz cu iscusinta. Nici nu se putea sa fie altfel, caci medicina se bazeaza pe observatie, pe descoperirile ocazionale, ca si pe experienta de toate zilele. Pornind de la cunostintele empirice, medicina Dacilor a ajuns sa se constituie treptat in stiinta, depasind stadiul simplelor experiente. Evolutia ei a ajuns atat de departe, incat a anticipat concepte medicale moderne. In secolul al V-lea anterior, medicina Traca avea sa fie socotita drept cea mai avansata, din moment ce insusi Platon avea sa declare
ca : „Medicii traci sunt superiori medicilor nostri greci, caci ei, inainte de a vindeca trupul, cauta sa ingrijeasca sufletul". Intelegand prin suflet sistemul nervos din care emana, ne dam seama ca stiinta pe vremea Tracilor dobandise o conceptie si tinea seama de o lege a interdependentei fenomenelor, fara de care evolutia ei nu ar fi fost posibila. Din emotii bune sau rele, din stres-uri si extenuari, rasar cele mai nebanuite maladii, care strica echilibrul natural si armonia rezultata din buna functionare a organelor. Platon recunostea existenta unei scoli medicale dace, la baza careia statea intelegerea raportului dintre trup si suflet, piatra unghiulara a tuturor filosofiilor. Ca medici, Tracii realizau medicamente din plante, dar recurgeau si la descantece, practici ce presupun actiuni de sugestie si autosugestie menite sa inraureasca starile psihice si sa completeze reactiile chimice. Descantecele atat de raspandite in spatiul tracic aveau un adanc substrat, cand este vorba de actiuni mai complicate decat stingerea carbunilor in apa sau fumigatiile produse de flori si radacini de plante.

In aceasta privinta, tot Platon spune : „Tot asa stau lucrurile, Carmide, si cu acest descantec. Eu 1-am invatat acolo in oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxe, despre care se zice ca ii face pe oameni nemuritori. Spunea Tracul acesta ca medicii greci aveau dreptate sa cuvanteze asa cum v-am aratat adineaori. Dar Zalmoxis, adauga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune ca, dupa cum nu trebuie sa cautam a ingriji ochii fara a tine seama de cap, nici capul nu poate fi ingrijit netinandu-se seama de corp. Tot astfel trebuie sa dam ingrijire trupului dimpreuna cu sufletul. Iata de ce, medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru ca ei nu cunosc intregul pe care il au de ingrijit. Daca intregul e bolnav, partea nu poate fi sanatoasa. Caci, ziceau ei, toate lucrurile bune si rele - pentru corp si pentru om in intregul sau — vin de la suflet si de acolo curg ca de la cap la ochi, prietene, zicea el, sufletul se vindeca cu descantece. Aceste descantece sunt vorbele frumoase care fac sa se nasca in suflete intelepciunea”.

Priceperea Geto-Dacilor in domeniul medicinei si al farmaciei era atat de mare, incat multe nume de plante medicinale pastrate in scrieri latinesti sunt de origine traco-geta. Deci si in farmacie. Tracii s-au impus si au facut scoala. Farmacopeea latina s-a inspirat din aceasta. Dupa invatatul I. I. Russu, numele plantelor medicinale care pot fi identificate in mod sigur ca geto-trace vin din nordul Dunarii, din leaganul tracismului, din Dacia. Aceste nume de plante au fost pastrate prin scrierile lui Dioscuride si Pseudo-Apuleius. Preocuparea pentru plante medicinale s-a pastrat in spatiul tracic pana-n zilele noastre. Dispretuite la un moment dat de medicina moderna, in ultima vreme s-au facut eforturi pentru identificarea plantelor lecuitoare si, analizate in laborator, s-a descoperit ca ele contin substante care contribuie efectiv la vindecarea a numeroase maladii. Credinta in plante, in ape termale si in descantece a fost atat de mare, incat ea a ajuns sa fie pusa sub autoritatea unor divinitati, cunoscute ca avand darul vindecarii. Asa a fost Hercules Invictus si Asclepios, devenit la Greci Aesculapios. Acestuia i s-au ridicat temple si sanctuare, unde se savarseau tamaduiri deseori miraculoase, apoi consemnate in tabule de piatra. La templele lui Asclepios se faceau pelerinaje si sarbatoriri din patru in patru ani.

In cadrul initierii care avea loc pe langa templul lui Zalmoxis din Sarmizegetusa, toate aceste discipline erau obiecte de studiu. Aici, alaturi de
matematicieni, astronomi, arhitecti de edificii publice, de poduri, de temple, preotii predau stiintele umane, etico-morale si sociale. Insusi „rectorul" acestei „universitas" era Mare Pontif, menirea lui fiind sa contribuie la realizarea de oameni cu o pregatire completa, utili vremurilor, cu o viziune echilibrata. Burebista nu va fi fost strain de aceste preocupari care urmareau mai intai formarea sufletului si a caracterului, si abia apoi dezvoltarea armonioasa a fizicului, prin exercitii si lupte reale. Spre deosebire de Daci, Grecii se ocupau mai intai de pregatirea fizica si apoi de pregatirea si dezvoltarea insusirilor morale, acestea din urma adesea socotite drept defecte. Ei cultivau siretenia, iscusinta si, intre exercitiile folosite de educatori, insusi furtul era socotit drept un mijloc util formarii tinerilor. Spartanii ascundeau proviziile si-i infometau pe ucenicii lor, pana cand acestia se decideau sa sustraga alimentele prin viclesug. Dupa parerea educatorilor, aceasta le dezvolta insusirile utile in viata de mai tarziu, furtul cu pricepere trecand drept un mare talent.

Tinerii daci traiau o viata sobra, in cadrul familiei, si o astfel de viata a dus si Burebista, implinindu-se in toate, nutrea ambitia — pe care ulterior a realizat-o - de a-si ridica neamul si de a tine piept Statului Roman.

Avand vecini nedoriti la hotare, Burebista a fost nevoit sa organizeze mai multe campanii pentru apararea Daciei. In jurul anului minus 100, cei mai agresivi se aratau Celtii, stabiliti in Campia Pannonica. In timp ce triburile celtice aici stabilite isi luau binemeritatul ragaz de odihna, dupa incursiunile din sudul peninsulei Haemusului, o alta ramura incepea sa se agite in Muntii Tatra, in Boemia si in Muntii Elvetiei. Se numeau Boi. Ei au coborat pe Valea Dunarii pana la Tisa (numita pe atunci Tamis, iar de altii gresit, Tibiscum), si de aici au privit lung spre afluentii ce veneau dinspre Transilvania. Boii isi inchipuiau ca, daca fratii lor reusisera sa se infiltreze pe Mures pana in Carpati, in secolul al III-lea anterior, vor putea si ei sa bata acelasi drum. Regele Burebista, constient de posibilitatile si de forta ostilor sale, n-a ingaduit incalcarea teritoriilor locuite de Daci. Impreuna cu Boii venisera si Taurii (sau Tauriscii), aliatii lor firesti, fara de care si-ar fi pierdut semintia. Reactia lui Burebista in prima sa campanie din anul minus 60 a fost atat de prompta si de violenta, incat a bagat spaima in Boi si in Tauri, zdrobindu-i. Cronicarul roman Strabo relateaza ca : „Pe Boii de sub conducerea lui Critosiros si pe Tauri i-a sters de pe fata pamantului". Iar fata pamantului Strabo o cunostea bine, deoarece o descrisese amanuntit in opera sa Geografia. Burebista nu s-a multumit, cu atat. Chiar si pe cei ce ramasesera acasa si nu participasera la razboi, i-a silit sa-si ia lumea in cap si sa plece de acolo. Pusi pe fuga de-a valma, Taurii s-au stabilit la Noricum, unde au prins radacini si au dat nume unei trecatori alpine, pastrate pana azi. Putinii Boi ramasi dupa acest macel au luat-o la fuga si nu s-au mai oprit pana-n Galia, unde, spre nenorocul lor, au dat pesle un alt dusman de moarte, peste Caius Iulius Caesar, care la anul minus 58, i-a infrant definitiv, scotandu-i din istorie. De fapt, de pe urma lor ceva tot a mai ramas: numele Boemiei, pomenit ori de cate ori este vorba de cristaluri de pret, si orasul Basel, intemeiat de ei, azi ocupat si administrat de fratii lor, Elveti.

Prin aceasta izbanda a lui Burebista, hotarele Daciei s-au extins pana la Dunarea de Mijloc, la orasul Aquincum (Budapesta), Boemia-Morava si Slovacia. Prin aceasta, Burebista nu facea decat sa integreze in regatul sau alte zone din spatiul tracic, locuite de Traco-Illiri, in parte amestecati cu Celtii. Graba in care Taurii, Boii si ceilalti au parasit spatiul tracic, in fata presiunii dace, a fost atat de mare, incat ei n-au mai avut loc in carele lor pentru toate lucrurile de pret. Au socotit atunci mai prudent sa ingroape monedele, cu gandul ca le vor putea recupera intr-o buna zi, la intoarcere. De la Aquincum pana la Viena, o seama de localitati ascund si azi aceste tezaure, in parte scoase la iveala. Cele ce-au incaput pe mana Dacilor s-au presarat in toata tara, pana in apropierea capitalei de azi. In anul minns 59, prima campanie a lui Burebista se incheie cu bine si stapanirea sa ajunge sa se invecineze cu frontierele Germanilor, de sub conducerea faimosului Ariovist. O eventuala alianta a lui Burebista cu Ariovist n-ar fi fost exclusa, iar aceasta ipoteza ii preocupa tot mai serios pe Romani. O alianta Daco-Germana ar fi constituit un pericol mortal pentru statul roman, ale carui posesiuni in Galia si Italia de nord ar fi fost in primul rand amenintate. Dar astfel de ganduri Burebista nu nutrea. Ceea ce urmarea el era o mare unitate, realizata prin cupriderea laolalta a intregii lumi traco-geto-dace.

Motive economice l-au impins pe Burebista sa se gandeasca la asigurarea transportului spre mare. Pentru aceasta avea nevoie de porturi proprii, nu sub autonomie greceasca, protejate de triburile din preajma marii, de regii locali, de regii Daciei si ai Pontului, iar mai apoi de Romani. Romanii incepusera sa-si intinda pasii catre Dunare inca de la anul minus 74, cand generalul Scribonius Curius a atins fluviul prin partile Banatului, neavand insa curajul de a trece dincoace, din pricina „codrilor intunecosi". Acesti codri se vede ca impuneau respect nu numai Grecilor, ci si Romanilor. Ei s-au gandit atunci ca, pentru contactul cu Dacii, ar fi mai lesne sa-i ocoleasca patrunzand in Getia Major prin Getia Minor. In anul minus 72, generalul Marcus Terentius Varro Lucullus a propus si a impus cetatilor de pe tarmul Marii Negre un tratat de alianta, prin care Romanii isi stabileau o baza temeinica, cu aprovizionare pe uscat si pe apa, potrivita pentru operatiunile de razboi impotriva Daciei. Cetatile grecesti si-au dat seama atunci ca cea mai grea si cea mai costisitoare protectie devenea cea romana, deoarece nu se limita la plata unei prime de asigurare, ci si la extorcatii nemiloase ale guvernatorului Caius Antonius Hybrida. Politica multiprotectionista a cetatilor grecesti nu era de natura sa-1 linisteasca pe Burebista si sa-1 faca sa vada in aceste cetati, porturi sigure ale tarii sale. Nu-i ramanea decat sa treaca la actiune, sa le ocupe si sa le transforme in porturi ale Daciei. A facut pregatiri intense pentru cea de-a doua campanie si, cand a fost gata de atac, s-a indreptat catre orasele pontice, incepand cu Olbia de la gurile Bugului. Cetatea a rezistat, nefiind prea bine informata cu privire la taria Dacilor. Ea a atras in batalia de rezistenta si elemente locale, dar Burebista a razbit in cetate si trupele ce i s-au opus au fost nimicite. De aici, el s-a indreptat spre cetalea de pe Nistru, Tyras, ulterior Cetatea Alba, intemeiata pe malul drept al limanului in secolul al VI-lea anterior. Nici Cetatea Tyras n-a fost crutata, avand acelasi destin ca si Olbia, asa incat amandoua au intrat de aici inainte in reteaua comerciala si sub controlul regatului dacic. In aceste porturi se scurgeau produsele agricole ale lumii geto-dace. Pazindu-le de Romani, le pazea totodata si de tribul german al Bastarnilor. Distrugerea acestora in drum spre Olbia a fost primul obiectiv indeplinit al campaniei rasaritene desfasurate de Burebista. In ce priveste cele doua mari porturi, se prea poate ca ele sa fi uitat ca primii lor stapani, de la care primisera concesiunile de asezare, fusesera Getii. Nerecunoasterea acestei autoritati si cochetarea lor cu atatia straini a impus readucerea lor la realitate.

Orasele si porturile Getiei-Minor. Dupa ineheierea acestei campanii, Burebista a impresurat cu ostile importanta cetate Histria. Prin asezarea ei, putea sa devina o excelenta baza militara. Orasul urmase o politica duplicitara si de aceea fusese pus de indata sub asediu, iar teritoriul din jurul sau, de unde se facea aprovizionarea cu cereale, dar mai ales cu legume, a ramas sub ocupatie vreme de trei ani, dupa care orasul a fost luat, zidurile cetatii distruse si o seama de locuitori facuti prizonieri. Pentru a-si recapata libertatea, acestia au fost nevoiti sa plateasca o suma ridicata, in raport cu greutatea lor sociala. Cetatea Histria n-a fost distrusa in intregime, din moment ce adunarea oraseneasca 1-a insarcinat pe Aristagoras sa poarte tratative cu Getii, ca sa ridice asediul si sa elibereze teritoriul rural, furnizor de trufandale. Orasul a platit cele cuvenite, recunoscand fara cracnire autoritatea lui Burebista si considerandu-se, de aici inainte, supus al sau. Dupa bunul obicei de atunci, lui Aristagoras i s-a inmanat o diploma de cinstire si de multumire pentru serviciile aduse obstei, cu ocazia “nenorocirii abatute asupra orasului”. Urme de incendii descoperite de arheologi la Histria par a sta in legatura cu atacul lui Burebista.

O tara atat de intinsa avea nevoie de mai multe porturi si Burebista s-a indreptat si spre celelalte cetati grecesti aflate mai spre sud, asediind rand pe rand, Tomis, Callatis, Odessos, Mesembria, Apollonia, intr-un cuvant intreaga coasta tracica a Marii Negre, care, de asemenea, uitase cine-i erau adevaratii stapani. La Tomis, rezistenta a fost indarjita si orasul a avut de suferit. O parte din locuitori 1-au parasit, din pricina primejdiei, lasand edificii publice si alte constructii care dainuiau de cinci secole, inca din vremea cand metropola Miletului din Asia Mica il intemeiase. Pana-n zilele noastre aveau sa dureze in pamantul cetatii valoroase vestigii, intre care opere de arta crutate de Daci, ca statuia Fortunei cu zeul Pontus, divinitate a marii atat de generoasa cu locuitorii de aici, precum si acele imagini ale sarpelui (un exemplar a fost descoperit in anul 1962), odata cu alte valoroase creatii sculpturale. Portul-cetate Callatis a fost luat aproape simultan si aici, in lacul cu ape sulfuroase ipotermale, veteranii lui Burebista si-au dezmortit genunchii de reumatismele culese in campania de la Bug. Apele digestive le-au sporit totodata apetitul si le-au dat buna dispozitie. Din pricina „afluentei pacientilor", unele edificii s-au cam ruinat, potrivit unei inscriptii comentate de arheologul Emil Condurachi.

Strans legat de intreaga constelatie a porturilor maritime, Odessos (Varna de azi) a impartasit aceeasi soarta ca toate celelalte, iar populatia suparata a luat drumul bejeniei, in numar destul de mare. Mesembria (Nesebar), fondata de Grecii din Calcedonia, Megara si Bizant, a fost mai bine pregatita si a opus rezistenta prin generalii sai. Acestia conduceau garzile de zi si de noapte, pentru ca cetatea sa nu fie supusa vreunui atac neasteptat. Pentru vitejia lor, Mesembria i-a avansat in grad si i-a decorat. Hinterlandul cetatii a fost cucerit de Daci si orasul a recunoscut din nou, asa cum se cuvine, autoritatea celor mai viteji dintre Traci, caci odinioara fusesera de partea lor si, in timpul lui Dromichete, luptasera cu indarjire, sub acelasi stindard, impotriva lui Lisimach. Apollonia, aflata fata-n fata cu Mesembria, in acelasi golf al Burgasului (Sozopoi), era o colonie bogata, renumita mai ales prin templul inchinat lui Apollo. Statuia zeului, sculptata de Calamide, o opera gigantica, n-a putut sa fie admirata de Burebista, deoarece Romanii, in loc s-o lase la fata locului, au dus-o la Roma, in anul minus 73, spre a impodobi Capitoliul, dupa expeditiile din anii minus 74-72. Dar cetatea cea mai inteleapta, care a recunoscut intotdeauna autoritatea regeasca a Getiei, a fost Dionysopolis, Balcicul de azi. Ea se afla in raporturi de amicitie cu Dacii, inca inainte de Burebista, si aceste relatii s-au pastrat in continuare. In campania de reluare in stapanire a Pontului Euxin, Dionysopolis l-a primit pe Burebista cu toate onorurile, organizandu-i serbari fastuoase. Unul din cetatenii de vaza era Acornion. Nu se ocupa numai de comert si tratamente balneare, ci facea si pe trimisul special si ministrul plenipotentiar al cetatii, ajungand in intimitatea lui Burebista si castigandu-i increderea in asa masura, incat mai tarziu, regele Dacilor avea sa se foloseasca si el de serviciile sale. Inscriptia consacrata lui Acornion, in anul minus 48, spune :

„In timpul din urma regele Burebista ajuns cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia, si stapanitor al tuturor tinuturilor de dincolo si de dincoace de Dunare, Acornion a fost si pe langa acesta in cea dintai si cea mai mare apropiere si a obtinut cele mai bune rezultate pentru patria sa, inspirand si colaborand la cele mai eficace masuri si, nu mai putin, castigand bunavointa regelui pentru propasirea cetatii sale”.

Astfel, intarite hotarele, in vest si in est, Burebista putea sa ridice oricand oaste pentru a nu fi surprins de catre cei mai aprigi dusmani ai sai, Romanii. Acestia, dupa aprecierea lui Strabo, socoteau ca oastea sa putea sa adune, in caz de primejdie, pana la 200000 de oameni, ceea ce era impresionant pentru acele vremuri. Ca sa mentina in exercitiu trupele sale, Burebista facea manevre indeosebi pe teritoriile stapanite de el in sudul Dunarii, nu numai in Getia Minor, ci si in Tracia, pana la Muntii Haemus. Nu odata, mai poposea si pe versantul sudic al acestor munti, patrunzand pana in Macedonia si Illiria. Trupele se intretineau pe seama populatiei locale, ca toate trupele din lume si din toate timpurile.

Stapan pe situatie si sigur pe hotarele tarii sale, la apogeul puterii, Burebista face un examen al politicii internationale, ajungand la convingerea ca celalalt mare centru de putere al vremii, situat in Italia, la Roma, trebuie castigat printr-o eventuala intelegere de la egal la egal, spre a nu se ajunge la sangeroase conflicte cu acesta. Romanii insa erau departe de a vedea cu ochi buni dezvoltarea statului dac, in faza de crestere si de extindere. Senatul roman era serios preocupat de puterea dacica, realizata de marele rege, inzestrat cu calitati exceptionale, avand avantajul continuilatii, spre deosebire de consulii ce se schimbau in fiecare an. Imaginea operei politice a lui Burebista este cuprinsa de Strabo in urmatorii termeni:

„Ajungand in fruntea neamului sau, care era istovit de razboaie dese, getul Burebista l-a inaltat atat de mult prin exercitiu, abtinere de la vin si ascultare fata de porunci, incat, in cativa ani, a faurit un stat puternic si a supus Getilor cea mai mare parte din populatiile vecine. Ba inca a ajuns sa fie temut si de Romani. Caci trecand plin de indrazneala Dunarea si jefuind Tracia — pana in Macedonia si Illiria — a pustiit pe Celtii care erau aciuiti printre Traci si cu Illiri si a nimicit pe de-a-ntregul pe Boii aflati sub conducerea lui Clitesiros si pe Taurisci”.

Cu toate ca priveste cu admiratie figura si opera lui Burebista intru ridicarea poporului sau prin virtute si vitejie, Strabo nu poate sa renunte la mentalitatea sa de roman si califica drept “jafuri” aprovizionarile trupelor dace, atunci cand se aflau in incursiuni impotriva Celtilor si Boilor. Cand Romanii fac acelasi lucru si jefuiesc orase de statui si opere de arta, atunci uita sa califice in acesti termeni actiunea de jaf a soldatilor romani, care se stie ca pentru asta se bateau si nu din dragoste de patrie si glorie militara. Nelinistea provocata Republicii Romane il face pe Caesar sa se gandeasca la reluarea campaniei proiectate mai de mult impotriva lui Burebista. O prima schita a acestui plan o facuse in anul minus 59, pe cand Burebista ajunsese la frontiera Gennaniei. Fugarirea Boilor si Taurilor ii oferise prilejul lui Caesar de a cuceri Galia, obtinand titlul de „Galicus". Pe atunci isi scria faimoasele memorii De bello Galico, cu care au de furca toate tinerele generatii de elevi ai liceelor clasice. Cu zece ani mai tarziu, Caesar a elaborat planul cuceririi Daciei, in scopul inlaturarii de pe scena politica a celui mai puternic dusman si rival al Romei. Despre aceste planuri vorbeste Suetoniu. Plutarh ne da unele detalii in aceasta privinta, spunand ca Caesar „facuse pregatiri militare, cu intentia de a intreprinde o expeditie impotriva Partilor, urmand ca, dupa supunerea acestora, sa inconjoare Pontul pe langa Marea Caspica si prin Caucaz sa intre in Scitia, sa strabata tinuturile invecinate cu Germania si Germania insasi si sa se intoarca in Italia, pe la Celti”. Numai un general de talia lui Caesar putea sa elaboreze un astfel de plan de cucerire, act final al cuceririi lumii cunoscute pe atunci.

Imperiile fata-n fata. Doua mari personalitati ale lumii antice se aflau acum fata-n fata, masurandu-se fara teama, cu o prudenta care nu excludea cutezanta si un orgoliu bine temperat de intelepciune: unul era Burebista, celalalt Caesar. Conflictul dintre ei n-ar fi intarziat sa se produca inca din anii 49-48, daca situatia in Statul Roman ar fi fost linistita si conducerea consolidata. Puterea, in teorie, o detinea Senatul, dar ea fusese stirbita de pe timpul lui Sylla, cand, la cererea acestuia si cu forta de care dispunea, nimeni n-a cutezat sa raspunda decat afirmativ. Sylla fusese numit dictator pe viata. Prin acest act, temeliile insesi ale Republicii fusesera minate. Formula dictaturii pe viata concentra, in mod evident, puterea in mana unei singure persoane si faptul ca aceasta nu avea o limita in timp, functia capata caracterul unei monarhii. O infruntare avusese loc de la inceput intre tanarul Caesar si Sylla. Judecandu-1, Sylla era pe punctul de a-l jertfi, insa a intuit la acest tanar calitatile unui veritabil comandant de osti si iscusinta unui politician. L-a iertat si prin aceasta a pregatit ascensiunea politica de mai tarziu a marelui general si ganditor.

La o concentrare de putere era fatal sa se ajunga, caci Statul Roman avea nevoie de o comanda unica. Formula triumviratului a evitat, la inceput, lupta pentru putere. Dar, daca in trecut cei doi consuli nu incapeau unul de altul la carma statului, cu atat mai vartos cei trei consuli – denumiti triumviri – aveau sa se simta chiar de la inceput stramtorati si sa se calce pe picioare. Aceasta la Roma, caci in afara spatiul era suficient si problemele de rezolvat numeroase. Popoarele cucerite nu voiau sa ramana sub stapanire romana, o stapanire dura, cum dure erau si abuzurile guvernatorilor preocupati sa-si faca avere si sa-si plateasca datoriile contractate la Roma, in vederea alegerii si numirii lor. Apoi, aveau de platit garzile personale, deoarece nu se puteau bizui doar pe legiunile de care dispuneau in garnizoana. Asa s-a format primul triumvirat intre Caesar, Pompei si Crassus, in anul minus 60, care a fost o asociatie de fapt pentru impartirea puterii in cadrul Statului Roman. Cat timp a existat un acord intre cei trei, Statul Roman a fost puternic si privea in liniste problemele externe. Triumvirii, in fond, se completau reciproc, caci Crassus se pricepea la finante (si nu numai ca “profesor” de economie) caci avea interese proprii, pe care stia sa le manuiasca cu dibacie. Nu degeaba i se dusese faima de om bogat si numele lui era apropiat de al omonimului sau, Cresus, de care il despartea doar o vocala. De altfel, stia sa foloseasca banii, fie sustinand prin propaganda proprietatea privata, fie ajutand senatori si tribuni, care propuneau masuri de aparare a acestei proprietati. Folosea finantele pentru operatiuni bancare, imprumuta bani cu camata si avea o seama de debitori, printre care cel mai mare era insusi Caesar. Din acest punct de vedere, Caesar, se afla intr-o situatie de inferioritate, caci, daca bancherul Crassus n-ar fi continuat sa-l finanteze, si el n-ar mai fi fost in masura sa-si procure banii pentru plata enormelor datorii, putea sa fie declarat falimentar si scos din jocul politic. Noroc ca legea Petelia-Papiria pentru abolirea sclaviei din pricina debitelor, aparuse inca din anul minus 326, caci altfel, marele Caesar ar fi riscat sa fie vandul drept sclav Trans-Tiberim. Marcus Licinius Crassus mai credea in buna stea a lui Caesar si, ca om de afaceri, continua sa investeasca in el, dandu-i noi credite. Stia sa astepte si era convins ca primind administratia unei provincii bogate, Caesar avea sa-si plateasca daloriile si dobanzile acumulate. Crassus 1-a finantat si pe celalalt coleg al sau, Pompei, dar acesta nu era politician cu combinatii si nu sustinea un partid, ca Caesar, dedicandu-se mai mult bataliilor si petrecand in acest scop mult timp departe de Roma si de for. De aceea nu a ajuns sa-i fie prea indatorat. In acest fel, Crassus se afla intr-o pozitie dominanta, desi evita orice aparenta. Stia ca putea sa conteze pe doi consuli, care erau fatal legati de dansul. Dandu-i-se intre timp atributii de guvernare a Siriei, Crassus a purtat razboi impotriva Partilor, servindu-se de ghizi arabi. De aceea a fost tradat si invins in batalia de la Carrhae, in anul minus 53, cand a fost ucis impreuna cu fiul sau. Se vede ca increderea in oameni, pe care o practica prin acordarea de credite, i-a fost fatala atunci cand a aplicat-o in razboi.

Daca ursitoarele au curmat viata lui Crassus, dandu-i un final eroic, in batalia pentru apararea si cresterea hotarelor Statului Roman, nu aceeasi soarta a avut-o Pompei, in conflictul fatal care s-a nascut intre el si Caesar.
Gneus Pompeius Magnus, nascut la anul minus 106, era fiul fostului consul Gneus Strabonius Pompeius, si la randul sau si-a inceput cariera aducandu-i lui Sylla, la intoarcerea din razboiul cu Mitridate, in anul minus 83, trei legiuni formate din tarani si clienti recrutati de pe intinsele sale latifundii. Pentru a se lega si mai mult de el, a divortat de prima nevasta si a luat-o in casatorie pe fata vitrega a lui Sylla. Acesta i-a dat misiuni militare in Sicilia si apoi in Africa, unde a invins armatele lui Iarba, regele Numidiei, taindu-i capul, cu care s-a prezentat in primul triumf acordat odata cu titlul de Magnus, la anul minus 78. Tot el a sufocat rebeliunea lui Quintus Sertorius (asasinat de Perpena) in Spania, care alcatuise acel stat ideal egalitar si nu fusese rapus decat prin viclesug, in timpul unui banchet. La intoarcerea in Italia, a participat si la ultima batalie contra lui Spartacus, care fusese deja greu lovit de Crassus, dispunand impreuna cu acesta sa fie rastigniti toti cei sase mii de rasculati, care luptasera cu atata vitejie alaturea de Spartacus. Intrand in politica, a propus modificarea constitutiei lui Sylla, devenita nepopulara, precum si o lege prin care se lua dreptul exclusiv al senatorilor de a fi judecatori si de a judeca. In anul minus 67, i s-au dat puteri depline pentru starpirea pirateriei, precum si comanda in al treilea razboi contra lui Mitridate, regele Pontului din sud-estul Marii Negre, care preluase si regatul Bosporan la moartea ultimului sau rege, dar, fiind invins de Pompei, s-a sinucis la minus 63. Gasindu-se in Asia Mica, a mai pus ordine si in stalul celtic al Galatilor, apoi in Capadochia, in Cilicia, in Siria si Fenicia, intorcandu-se la Roma, unde i s-a acordat si un al treilea triumf. Senatul a inceput sa se teama de prea marea sa putere, obtinuta cu atatea succese si triumfuri, iar Caesar, cu partidul sau democratic, in ambitia de a ramane singur, atata poporul impotriva lui. Senatul taragana sa aprobe tratatele de el semnate in Asia si, vazandu-se astfel limitat, si-a dat seama ca e bine sa se uneasca cu Caesar si cu Crassus, formand astfel primul triumvirat in anul minus 60. Ca sa intareasca aceasta intelegere privata, a socotit util sa se casatoreasca pentru a patra oara cu fata lui Caesar, Iulia, desi era doar cu patru ani mai batran decat socrul! In aceasta noua calitate, Pompei s-a gandit sa-i netezeasca „tanarului" socru drumul spre puterea suprema si i-a facilitat controlul mililar al Italiei. S-a retras din viata publica prntru o perioada de repaos, dar, la anul minus 56, a refacut impreuna cu Crassus si Caesar triumviratul, adica acea intelegere privata intre ei, in baza careia Crassus si Pompei au putut sa obtina consulatul. Au intervenit insa unele evenimente neasteptate, intre timp, si anume moartea Iuliei, in anul minus 54, iar in anul 53 si moartea lui Crassus. Aceste lucruri 1-au indepartat de Caesar. Cei doi oameni politici s-au racit si au ajuns chiar in conflict direct, la anul minus 49. Ca adversar, Pompei i-a contestat lui Caesar dreptul de a mai tine sub administratie Galia si de a depune prea devreme candidatura la consulat, motivand prin aceasta nevoia de a reveni la legalitate. Senatul 1-a insarcinat atunci sa apere legile si republica. Dar el nu mai avea la dispozitie ostile prin care sa-si traduca in fapt deciziile. Cand Caesar s-a indreptat victorios spre Roma si s-a decis sa treaca Rubiconul, rostind celebrele cuvinte Alea jacta est!, lui Pompei nu i-a mai ramas decat sa paraseasca Italia. Un succes in batalia navala de la Durazzo n-a fost exploatat cum trebuie si Pompei a fost invins la Pharsalos, in Grecia, la anul minus 48. Atunci, a fugit in Egipt, dar in momentul debarcarii, a fost asasinat din ordinul consilierilor regelui Ptolemeu, care isi dadeau seama prea bine in ce parte a balantei tragea puterea. Partidul lui Pompei a fost complet lichidat, in batalia din Africa, de la Thapsus si in Spania, in batalia de la Munda, in anul minus 45.

Burebista optase pentru Pompei. Alegerea sa nu era lipsita de o motivare puternica. El era dominat de viziunea militara si-l vedea mult mai tare pe Pompei decat pe Caesar, cu atat mai mult cu cat cele trei triumfuri oficiale il consacrasera drept „cel mai puternic om din lume". Apoi, Pompei nu formulase nici un plan de cucerire a Daciei, cum o facuse Caesar, care, inainte de a fi general - cu toate victoriile sale din Spania si din Galia - era om politic, prevazand evolutia evenimentelor si pregatindu-le. Mai putin polilician, Pompei nu elabora planuri de anvergura si era mai degraba un bun, un foarte bun executant militar. Poate ca, intr-o situatie diferita, el ar fi stabilit cu Burebista o intelegere intr-un echilibru de putere, de buna vecinatate, pe frontiera naturala a Duuarii, la care Romanii ravneau de mult. In Moesia fusesera instalate numeroase baze militare romane si insasi provincia Moesia, in totalitatea ei, era considerata ca fortareata de nord-est a Statului Roman. Primele stafete romane in insasi Dacia fusesera trimise sub chip de negutatori.

Spre a intra in legatura cu Pompei si a-i oferi ajutorul, Burebista 1-a inchiriat pe ambasadorul Acornion si 1-a trimis la cartierul general de la
Heracleia Lyncestis, Bitolia aromaneasca de azi (To hire a professor, spun englezii cand este vorba de a folosi serviciile cuiva, cum o fac, de pilda Grecii, diplomati de meserie, inchiriindu-si serviciile statelor centrale sud-americane, pentru a le reprezenta in Europa.) Burebista isi pregatise ostile si le-a indreptat spre sud, dar, din pacate, inainte de sosirea lor, Pompei fusese invins la Pharsalos. Aceasta a impiedicat contactul cu trupele lui Caesar, care, date fiind planurile ce le nutrea, ar fi grabit poate razboiul cu Dacia. Dar, acestea sunt ipoteze de lucru, pentru deslusirea unor situatii de tensiune crescanda si de suspiciune reciproca, realitatea fiind alta decat cea dorita de Burebista : moartea lui Pompei si victoria lui Caesar. Acesta din urma ramane singurul exponent al puterii romane, cu ochii atintiti la frontiera Daciei.

In noua sa postura, Caius Iulius Caesar nu si-a pierdut timpul. Planurile lui de razboi capatasera de mult forme concrete si complicate. Cu cat timpul trecea, cu atat adversarul sau potential, Burebista, isi intarea capacitatea de lupta si-si inmultea fortificatiile. Ostile sale erau strunite printr-o educatie mult invidiata de Romani. Un oarecare timp de odihna, ce e drept, ii era necesar si lui Caesar, pentru a-si reface efectivele dupa razboiul civil, care prinsese atat de mari proportii si dezbinase intreaga popuiatie a statului. Pentru a stinge dusmaniile dintre oameni, timpul trebuia sa vindece multe rani si sa astearna uitarea peste setea de razbunare si ura dintre frati, Caesar era insa grabit sa inscrie noi succese, care sa sporeasca gloria lui de militar, si apoi de literat, asa ca, dupa succesul editorial avut cu “De bello Gallico”, era nerabdator sa porneasca noua campanie, spre a-si continua ciclul cu „De bello Dacico". De aceea, a inceput sa adune numeroase trupe pe coasta Marii Adriatice, la Apollonia, pe riul Aoo, astazi Vojussa. A numit comandant al acestor trupe pe nepotul sau, Octavian. Comasarea trupelor era pregatita in vederea razboiului contra Partilor, de la marginea de rasarit a tarii. La terminarea acestui razboi, pe care nu-1 concepea decat reusit, urma sa atace si Dacia, tot prin partile de rasarit si de nord, unde flancul lui Burebista era mai descoperit, din lipsa de bariere naturale, ca Muntii Carpati si Dunarea. Ar fi intrat, in acesl fel, pe portile Europei de la Chersones, in Regatul Bosporan, unde, dupa infrangerea lui Mitridate, Roma stabilise o baza. Geograful Agrippa a fost insarcinat din timp sa pregateasca hartile, in vederea atacului.

Toate aceste planuri cu scadenta apropiata erau dublate de o alta actiune de natura subversiva, de la care Caesar nu se dadea indarat. Fusese obisnuit cu subminarile inca din tinerete, cand participase la conjuratia lui Catilina, desi in mod discret, si cand fusese nevoit sa foloseasca talentul diplomatic si capacitatea sa de luptator in for, pentru a nu fi pedepsit si proscris de Cicero. In momentul confruntarii cu Pompei, Caesar intentiona sa trimita o delegatie de tratative in Grecia, in frunte cu Cicero, dar oratorul a refuzat sa faca parte din ea, pastrandu-se ostil. Caesar socotea ca asasinarea „imparatului" Daciei ar fi slabit mult statul rival, prin luptele de succesiune ce s-ar fi declansat. Si chiar daca urmasul ar fi fost unul singur si tara ramanea unita, tot ar fi fost greu sa se mentina la aceiasi inaltime. Prin sistemul sau de informatii si prin unitatea speciala de killeri, succint denumita CIA, adica Centuria Infesta Abdita, a initiat primele pregatiri si contacte, reusind sa atraga in mreje unele capetenii tribale cu vederi limitate, doritoare sa-si recapete autonomia locala si sa se izoleze, pentru a unelti impotriva regelui lor, creator al puterii dacice. Actiunea odata declansata nu s-a mai oprit, dand rezultate chiar dupa moartea lui Caesar. Aceasta arma insa era o sabie celtica, adica avea doua taisuri si, pana la urma, s-a indreptat impotriva sa.

Si la Roma existau capete mai putin luminate, care nu vedeau cu ochi buni ridicarea lui Caesar ca unic sef, dictator pe viata, cu puterea de a comanda (imperare-imperium), si au organizat o conjuratie pentru a pune capat carierei sale atat de stralucite. Pe de alta parte, intre senatori circulase ideea numirii sale ca rege si batranul unchi al lui Caesar sa fi fost insarcinat sa propuna in Senat ca el sa primeasca acest titlu, bizuindu-se pe faptul ca in Cartile Oracolelor se spunea ca numai un rege avea sa cucereasca marele regat al Partilor. Oracolul n-a vorbit nimic despre “imparatia” Dacilor, desi ar fi fost mult mai indreptatit. Aceasta numire n-ar fi fost decat o formalitate, de fond, pentru ca dupa ce obtinuse in anul 48 dictatura militara si consulatul pe cinci ani, dupa ce fusese ales Pontifex Maximus - si in aceasta calitate a facut reforma calendarului, care i-a lasat un titlu de glorie pe saisprezece secole, o glorie mult mai temeinica si mai indelungata decat cea obtinuta in toate bataliile sale - a ajuns sa tina concentrate de facto in mainile sale toate puterile stalului, ca un monarh absolut. Un grup de tineri patricieni, impinsi in aceasta conjuratie, fiecare pentru alt motiv, inelusiv fiul sau de suflet, Brutus, invocand salvarea republicii, l-au rapus in ziua de 15 martie, in anul 44, cu douazeci si trei de lovituri de pumnal, privand Roma de primul sau imparat, care voia sa o faca sa devina capitala unei monarhii universale, dupa modelul traco-macedonean a1 lui Alexandru cel Mare.

Pericolul extern care ameninta Dacia, prin disparitia lui Caesar, era pe moment inlaturat. Nepotul sau, Octavian, n-a abandonat planurile predecesorului sau, intentionand sa cucereasca Dacia printr-o casatorie politica. Timp de o suta cincizeci de ani, Dacia a ramas in picioare, reprezentand insa pentru Romani motivul cosmarelor.

Nu mult dupa disparitia lui Caesar, conjuratii Daci, aflati printre micile capetenii ofensate de dispretul lui Burebista incitate si avand ca model gestul colegilor lor conjurati de la Roma, pare-se in acelasi an, dupa unii, sau in anul urmator, dupa altii, l-au rapus pe neasteptate pe Burebista, cel mai de seama personaj al “imperiului dacic” din nordul Peninsulei Haemusului, rege al regilor hiperboreeni. Cei trei mari exponenti ai antichitatii, Alexandru cel Mare, Caesar si Burebista pier - unul de moarte naturala, ceilalti doi asasinati - inainte de vreme, fara a fi ajuns sa-si consolideze opera, asa cum se cuvine, sa o structureze si sa o indrumeze dupa propriile lor idei.

Urmasii lui Burebista. Cu toate tendintele centrifuge ale unor triburi, statul Dacilor a continuat sa se mentina, iar Marele Preot Deceneu a devenit primul urmas la tron. Autoritatea sa era indiscutabila si poporul il asculta cu sfintenie, dupa cum au aratat-o multi scriitori antici. De altfel, sfaturile lui il ajutasera si pe Burebista la trezirea virtutilor strabune. Mai putin ascultatori erau acei nobili si acele capetenii locale, carora li se facusera concesii. Nu se stie ce s-a intamplat cu conjuratii, dar, ca si la Roma, probabil ca au scapat prin fuga.

Fiind ocupat de mentinerea si administrarea intinselor teritorii ale “imparatiei” lui Burebista, Deceneu n-a facut razboaie. Cum Romanii nu se linistisera, ci dimpotriva, continuau miscarile de trupe in Illyricum si in Moesia, marele Deceneu tinea sub observatie tocmai aceasta regiune. Aici Romanii se intarisera, nazuind sa porneasca, intr-o buna zi, expeditia de cucerire a Daciei. Incercarea de a-i invalui pe nelinistitii Daci prin Getia Minor, pe care o ocupasera la inceputul secolului intai anterior, sau atacul de la periferie, venind din regatul bosporan, cum planuise Caesar, nu-i mai atragea si alta cale nu ramanea decat aceea a unui atac frontal. Pentru acest motiv, Dacii, sub Burebista, si apoi sub urmasii sai, pana la Decebal, se avantau periodic in Moesia, pentru a observa si a zadarnici aceste pregatiri. Nu dorinta de jaf, deoarece Dacii aveau tot ce le trebuia in tara lor bogata, ci motive politice si militare, urmarind iscodirea pregatirilor romane in peninsula, ii impingeau la aceste actiuni.

Daca succesiunea lui Burebista a fost rezolvata pasnic, prin patru, iar mai apoi cinci mari provincii, cu o descentralizare administrativa intocmai cum se intamplase dupa moartea lui Alexandru cel Mare cu diadochii, mentinandu-se o putere centrala, succesiunea lui Caesar era nuilt mai complicata si a dus la un nou razboi civil in Statul Roman. Caesar adoptase pe nepotul sau, Octavian, nascut din unirea lui Gaius cu Atia, la Roma, in anul minus 63, iar la moartea sa, acesta se afla in Illyricum pentru studii si exercitii militare. S-a reintors la Roma unde si-a luat numele de Caius Iulius Caesar Octavianus si a reclamat lui Marcus Antonius ereditatea tatalui sau, Caesar. Avea nouasprezece ani si era decis sa se impuna de la bun inceput. S-a gasit in fata unui refuz. Dotat cu un ascutit simt politic si ajutat de evenimente, si anume de apropierea veteranilor si a trupelor lui Caesar, dar si de apropierea adversarilor, care asteptau de la dansul ceea ce nu le fusese acordat inainte, s-a simtit sustinut si puternic, gata sa rezolve conflictul iscat in acest fel cu Antonius. Invingandu-si adversarii, Octavian si-a luat titlul si functia de consul.

Departe, in Orient, unde se refugiasera asasinii lui Caesar, Brutus si Cassius unelteau impotriva Romei. Infruntand acest pericol, Octavian a socotit util sa se impace cu Antonius si sa formeze impreuna cu el si cu Lepidus al doilea triumvirat, procurand prin subscriptiuni si confiscari de averi bani pentru finantarea unei noi armate. Brutus si Cassius, deveniti inamici ai patriei lor, si-au concentrat ostirile in Macedonia, unde au fost infruntati de Antonius si Octavian, in marea batalie de la Philippi, in anul minus 42. Adversarii au fost invinsi si, ca sa nu cada vii in mana invingatorilor, s-au sinucis amandoi. Prin moartea lor, Roma scapa de doi conspiratori inraiti, care n-au facut decat sa-i complice destinele. Ca dupa orice victorie obtinuta de doi comandanti, s-a nascut un nou conflict. Octavian voia sa-si mentina fagaduielile de a da pamant veteranilor, iar Antoniu voia sa imparta imperiul, pretinzand pentru sine tot Orientul bogat. Mai mult, se opunea initiativelor lui Octavian, pe care, din pricina varstei, il subestima. Ca urmare s-a dezlantuit un nou razboi civil. La Perusia, in anut minus 40, Octavian a iesit iarasi invingator. Atunci, Antoniu a propus o intelegere, care sa fie consfintita de casatoria sa cu Octavia, sora lui Octavian. Linistindu-se lucrurile pe plan intern, Octavian, a mai indreptat unele neajunsuri in Sardinia si in Sicilia. A sustinut o batalie navala impotriva lui Sextus Pompeius, care impiedica aprovizionarile Romei. Luand in stapanire Africa, Octavian dispunea acum de toata partea occidentala a imperiului. In timpul acesta, Antoniu a declansat ostilitatile cu Partii, fara rezultate favorabile pentru el. A cucerit totusi Armenia si a fost primit in Alexandria cu triumf. Octavian a respectat traditiile si obiceiurile stramosesti, a dat veteranilor pamant, bucurandu-se de recunostinta lor. In schimb Antoniu, prin legaturile sale cu Cleopatra, isi pierdea simpatiile la Roma si, stand departe, in Egipt, a fost acuzat de tradare. Octavian s-a vazut pus in situatia de a ridica din nou armele formal contra reginei Egiptului (in realitate contra lui Antoniu), si pregatind o flota potrivita, a dat o batalie in golful de la Actium, in anul minus 31. S-au ciocnit atunci opt sute de nave de razboi. Flota egipteana a fost distrusa, ca si intreaga armata terestra a lui Antoniu. Cei doi impricinati, Antoniu si Cleopatra, au scapat prin fuga. In anul urmator, Octavian l-a invins definitiv pe inamicul sau, ocupand Alexandria. Atunci, cei doi s-au vazut siliti sa se sinucida, ca doi amanti nedespartiti. Cu aceasta ultima batalie, de la 1 august anul minus 30, Octavian ramanea singurul conducator de necontestat - caci nu mai avea cine sa-l conteste - al Imperiului Roman, care lua nastere odata cu el si care a ajuns sa domine intreaga lume antica.

Dupa aceste succese militare, Octavian s-a dedicat organizarii vastului stat. Prin aceasta opera administrativa, el si-a castigat un titlu de glorie mult mai mare decit prin bataliile purtate. Pax Romana introdusa de el, desi relativa intr-un imperiu atat de intins, cu treizeci/cincizeci de milioane de locuitori si popoare atat de diferite, a dat roadele asteptate. Populatia felurita a ajuns sub comanda unica, s-a supus acelorasi legi, folosea aceeasi limba si aceeasi moneda, integrandu-se intr-o mare economie, cu un climat de prosperitate in toate domeniile.

Profitand de aceasta stare de lucruri, Deceneu a continuat sa-si pregateasca oamenii, deoarece pericolul potential al inaintarii romane in Dacia s-a mentinut tot timpul. El si-a reluat opera de prim educator al neamului sau si, in calitatea sa de Rege si Mare Preot, continua sa se ocupe de disciplinele filosofice, religioase si morale. O dezvoltare neobisnuita avea sa cunoasca, in aceasta perioada, medicina traca. Medicii locului cunosteau anatomia si erau chirurgi priceputi, in masura sa efectueze operatii chiar pe creier, sa faca trepanatii, dupa cum o confirma scheletele descoperite in ultima vreme, precum si instrumentele folosite in acest scop. Medicina de atunci cuprindea deopotriva descantecele si farmecele, tehnicile psihanalitice, hipnotismul (mai ales in practicarea anesteziei indispensabile trepanatiilor), tehnici si metode pe care medicina moderna abia de curand le-a reluat in studiu si a inceput sa le introduca in clinici. Farmacopeea dacica cuprindea o seama de plante folosite nu numai ca medicament, ci si ca anestezice. Nici sarurile minerale nu erau neglijate, caci s-au gasit in sapaturi cutii cu praf de lave si cenusa vulcanica. Prin spectrul vast de compusi chimici, acestea erau utilizate ca hemostatice si cicatrizante.

Astronomia a fost cultivata la Daci, ca si la toate popoarele din lume, caci ea se impune de la sine, prin prezenta si efectele corpurilor ceresti, ca si prin miscarile periodice ale globului, care prilejuiesc masurarea timpului. Unii cercetatori vorbesc despre un calendar semestrial dacic, relevat dupa coloanele templului de la Sarmizegetusa si care ar fi fost specific poporului dac si se incadra intr-o formula colectiva, cuprinzand un ciclu de treizeci si patru de ani. Daca se va dovedi existenta unui asemenea calendar, atunci s-ar putea spune ca el nu era mai putin precis decat calendarul iulian al lui Caesar. Calendarul iulian, facut de dictator cu ajutorul unui grec de la Alexandria, Sosigenes, a fost introdus cu incepere din anul minus 45 (708 u.c.), ceea ce ar dovedi ca Dacii nu erau mai prejos si puteau sa se tina la curent cu aceste calcule.

Inflorirea stiintelor si artelor in perioada lui Burebista si Deceneu a fost atat de mare in Dacia, incat Jordanes a ramas foarte impresionat, descriind fenomenul cu admiratie in Geticele sale. El arata felul in care isi desfasura Deceneu opera culturala in randul Dacilor:

„Observand dispozitia lor de a-1 asculta in toate si ca ei sunt din fire inteligenti, i-a instruit in aproape toate ramurile filosofiei, caci el era in aceasta un maestru priceput. El i-a invatat morala, dezvatandu-i sa traiasca potrivit legilor naturii. I-a invatat logica, facandu-i cu mintea superiori celorlalte popoare. Aratandu-le practica, i-a indemnat sa petreaca in fapte bune.

Demonstrandu-le teoria celor douasprezece semne ale zodiacului, le-a aratat mersul planetelor si toale secretele astronomice si cum creste si scade orbita Lunii si cum globul de foc al Soarelui intrece masura globului pamantesc si le-a expus sub ce nume si sub ce semne cele trei sute patruzeci si sase de stele trec in drumul lor cel repede de la rasarit si pana la apus, spre a se apropia sau indeparta de polul ceresc. Vezi ce placere (este) ca niste oameni prea viteji sa se indeletniceasca cu doctrinele filosofice, cand mai aveau putin ragaz de razboaie.

Puteai sa-1 vezi pe unul cercetand pozitia cerului, pe altul proprietatile ierburilor si ale arbustilor, pe acesta studiind cresterea si scaderea Lunii, pe celalalt observand eclipsele Soarelui si cum, prin rotatia cerului, Soarele vrand sa atinga regiunea orientala, este dus inapoi spre regiunea occidentala...”

Prin felul cum Jordanes descrie preocuparile stiintifice la Daci, in acest capitol, se vede ca ele se desfasurau cu toata seriozitatea si priceperea. Religia, filosofia si artele erau imbinate intr-o armonioasa sinteza, potrivit obiceiului timpului, cand filosofia le cuprindea pe toate, intocmai ca la Athena, unde cele trei scoli se bizuiau pe un invatamant general, iar Platon, pe frontispiciul “academiei” sale, pusese nu un motto filosofic, ci un avertisment matematic : „Cine nu e geometru sa nu intre". Ceea ce este o dovada ca matematicile si gandirea logica erau conditiile primordiale ale tuturor stiintelor umane si experimentale.

Artele majore si minore s-au dezvoltat in Dacia datorita unor noi sinteze, legate de spiritualitatea dacica si de geniul inventiv admirat de Jordanes, ca si de gustul format in armonia naturii.

Intr-un cuvant, se poate vorbi despre o dezvoltare a civilizatiei traco-dace, in forma orala mai mult decat in cea scrisa. Aceasta cultura n-a ramas consemnata in documente scrise, cum au facut-o Grecii, depasind multe popoare gratie acestui lucru, dar mai ales mentinandu-si un loc privilegiat in memoria umanitatii. Ei sufereau oarecum de boala scrisului, caci aproape fiecare grec, prin comert, devenea calator, fiind nevoit sa comunice prin scris cu cei de acasa, sa intocmeasca harti, acte, contracte, descrieri etc. Chiar meseria de mercenar il indemna la scris, dupa cum ne-a dovedit-o Xenofon. Indirect, prin informatiile culese, cu totu aduceau servicii patriei lor. Pastrarea scrieriler grecesti se datoreste si perseverentei limbii, care, cu toate vicisitudinile, nu a suferit nici o modificare substantiala, si nici n-a fost inlocuita cu alta. Limba greaca s-a pastrat pana-n zilele noastre, facilitand prin aceasta copierea, recopierea si transmiterea peste generatii a multor opere. Latina, in schimb, limba oficiala a celui mai mare imperiu din lume, a disparut si popoarele au renuntat la ea, inclusiv biserica catolica in care se refugiase multe secole de-a randul. Aceasta probeaza nu neaparat slabiciunea celorlalte limbi, dar in mod clar taria limbii grecesti.

Putine monumente, temple si foruri s-au pastrat in Dacia, caci majoritatea, ca in indepartatul Orient, erau din lemn, din pricina situatiei geo-politice a tarii, iar cele de piatra au fost in buna parte distruse de Romani, dupa bunul lor obicei. Tainele civilizatiei dacice se pastreaza in tumuli sau movile in curs de scoatere la lumina si in ruinele puse in evidenta de sapaturile arheologice, organizate sistematic abia in ultimii treizeci de ani. Senzationalele descoperiri arheologice (peste doua sute), savarsite dupa ultimul razboi mondial, au schimbat cu desavarsire fata istorica a Daciei in secolul intai anterior.

Ciocniri cu armata romana, in epoca de dupa Burebista, s-au produs mai mult la periferia “imperiului”' si s-au datorat unor “regi locali” din regiunile “autonome”, in special in Oltenia si Banat. Florus spunea ca Dacii “traiesc nedezlipiti de munti”. De acolo, sub conducerea lui Cotyso, obisnuiau sa coboare si sa pustiasca tinuturile vecine, ori de cate ori Dunarea
era inghetata de ger si-si unea malurie. Daca, potrivit informatiilor lui Jordanes si ale lui Dio Chrisostomos, pana la Decebal ar fi fost doar cinci regi ai regilor si altii nu sunt pomeniti- acest Cotyso indicat de Florus nu poate fi decat un rege local, in fruntea uneia din cele cinci mari “provincii” dacice, probabil cea care cuprindea Banatul si Oltenia. La fel si urmasul acestuia numit Dicomes. El a intreprins unele campanii impotriva Romanilor si a intervenit in luptele dintre Antoniu si Octavian, luand partea lui Antoniu.
Dupa ce Antoniu a fost infrant la Actium, la anul minus 31, o parte din Dacii
care participasera la batalie, facuti prizonieri si luati la Roma, au fost constransi sa lupte in amfiteatru ca gladiatori. Un Colyso s-a amestecat in luptele dintre Octavian si Antoniu. Mai abil, el a cautat o legatura mai stransa cu Octavian, fiind gata sa se casatoreasca cu fiica sa, Iulia, iar acesta ar fi urmat sa ia in casatorie pe fata lui Cotyso. Cand in anul minus 29 finantele personale ale lui Cotyso au secatuit, poate din speculatii eronate, interesul lui Octavian, ajuns la a doua sa tinerete, a secatuit si el, Romanul nevoind sa aiba un socru scapatat. Si Cotyso si-a schimbat, de altfel, sentimentele caci in luptele de la Filipi, unde s-au infruntat Octavian si Antoniu contra lui Brutus si Cassius, Cotyso a trecut de partea lui Brutus, hotarare neinspirata, caci cei doi conjurati au fost infranti si obligati sa se sinucida. Cotyso a dat dovada de suficienta suplete si a restabilit legaturile de buna vecinatate cu Romanii.

In aceasta vreme, in Getia Minor s-au ridicat unele capetenii cu veleitati autonomiste. Nu era un singur regisor, ci trei, un fel de prefecti, dusmanindu-se intre ei, fapt care a facilitat inaintarea Romanilor spre Gurile Dunarii. La sud se afla regele Roles, cu baza la Durostorum. Devenise aliat al Romanilor si 1-a ajutat pe Crassus in razboiul cu Bastarnii germanici, vreo doi ani de-a randul, primind titlul de “prieten si aliat al Romanilor”. La centrul Getiei Minor se afla Dapyx, cu sediul la Capidava. Proteja cetatile Carsium si Histria. In anul minus 28, in chip de cuceritor nechibzuit, s-a pregatit sa atace “regatul” lui Roles. Acesta cere ajutor Romei si Crassus nu sta pe ganduri. Intervine de indata, il asediaza la el acasa, luandu-i pofta de cureriri. Prin Centuria Infesta Abdita gaseste cu bani un tradator, care deschide portile cetatii si astfel o ocupa. Dapyx si sfetnicii sai Geti se sinucid. Locuitorii cetatii strang ce pot si laolalta cu turmele lor se refugiaza, dupa cum s-a mai spus, intr-o pestera imensa, poate cea numita azi Gura Dobrogei. Romanii inchid intrarea si-i scot incet-incet afara, cu fum usturator, ca pe viezuri, luandu-le tot avutul.

Profitand de aceste imprejurari locale, Crassus pune mana pe toata Getia Minor. Al treilea regisor era Zyraxes, protector al cetatilor Troesmis, Dinogetia, Aegisus si Buteridava. Dupa cum povesteste Dio Cassius, si dupa el istoricul C. C. Giurescu, Zyraxis statea cuminte la el acasa. Crassus insa cauta casus belli si il gaseste socotind ca ar fi bine sa ia el insusi niste steaguri pierdute de un general roman. Declara ca ar fi auzit cum ca ele se aflau in puternica cetate geta Genucla. Fara nici o instiintare, cum s-ar fi cazut sa procedeze, ca om bine crescut cum se socotea, asediaza cetatea din toate partile, chiar si pe Dunare, si o ia fara s-o mai paraseasca. Prada la care ravnea marele Crassus i-a scapat insa, caci Zyraxes a fugit cu tezaurul “tarii” peste Dunare, in Getia Major, iar acest teritoriu era bine aparat de Geti.

Comosicus. Niciodata nu va fi suficient de preamarit Deceneu pentru ceea ce a facut el pentru poporul Dacilor, intocmai ca Pericle pentru Greci. El s-a priceput sa aleaga si sa formeze barbati de stat, iar printre acestia, pe urmasul sau, Comosicus, despre care Jordanes spune : „Iar dupa ce Deceneu a murit, (Dacii) 1-au avut in aproape aceiasi veneratie pe Comosicus, deoarece acesta nu era mai prejos in iscusinta. El era socotit, datorita priceperii sale, si rege pentru dansii, si Mare Preot, si judeca poporul ca judecator suprem”.

Cu sau fara regisori, Comosicus a reusit sa domneasca timp indelugat si sa continue opera lui Deceneu. Dacii nu si-au oprit incursiunile in sudul Dunarii, dar Octavian devenit Augustus, n-a ramas indiferent la raidurile acestora in Moesia si, in anii minus 12-10, a trimis armatele impotriva acestora, infrangandu-i si impingandu-i dincolo de fluviu. Ca masura de protectie, el a stabilit la Dunare noi garnizoane. Prin anii 4-12 ai erei noastre, consulul Sexius Aelius Cato a reusit sa-i respinga si sa-i imprastie pe Daci. Pentru o mai mare siguranta in viitor, a stramutat din nordul in sudul Dunarii cincizeci de mii de locuitori. Romanii au construit pe malul drept al ftuviului, devenit oarecum o cale internationala de navigatie, cetati de aparare: Ratiaria, Oescus, Novae.

Ca Mare Preot, Comosicus a desfalsurat o intensa artivitate pentru a mentine nestirbita autoritatea lui Zalmoxis si practicarea virtutilor. Din pacate, acestea nu sunt suficiente pentru a da taria unei tari, caci aspectul politic are insemnatatea sa si acordarea autonomiei marilor provincii n-a avut efecte pozitive, ci mai degraba negative. Aceasta incuraja si mai mult Senatul Roman, determinandu-1 la presiuni tot mai puternice. Comosicus, indeplinind functia de judecator suprem, distribuia dreptate sefilor si supusilor sai, destul de certareti in timpul din urma. Unde nu ajungea cu legea, intervenea simtul sau de echitate si cugeta in spiritul moralei lui Zalmoxis. Doctrina nemuririi sufletului dadea cadrul general al judecatilor, caci ea presupunea recompensa fericirii postume pentru cei ce traisera respectand sacra lege. Religia si Justitia se imbinau, iar ritmurile frenetice duceau la mistere si exaltari, la explozii de fanatism si nu odata chiar la sacrificii umane.

Hotarele diferitelor formatiuni ale regilor daci devenisera mai flexibile decat pe timpul lui Burebista. Nu avem suficiente date despre ce s-a petrecut in Campia Moldovei si in Transnistria. Hotarele dinspre apus, din Pannonia, erau aparate cu darzenie si, in acest scop s-au facut o seama de expeditii. Cu spiritul lor negustoresc, Romanii au gasit de cuviinta mai tarziu sa “inchirieze” un trib sarmatic, pe Iazigi, asezandu-i intre Dunare si Tisa, ca un tampon impotriva Daciei. In felul acesta, ei protejau provincia Illyricum, impiedicand penetrarea eventuala a Dacilor spre nord-vestul Peninsulei Haemusului. Politica aceasta a fost adoptata de imparatul Tiberius, in jurul anului 20.

Sigur este ca, in timpul domniei lui Comosicus, s-a pierdut regiunea stapanita de Daci in sudul Dunarii, intre fluviu si creasta muntilor Haemus. S-ar putea spune ca ofensiva romana impotriva Dacilor a inceput in primul secol al erei noastre, caci in anul 4, urmarindu-i pana dincolo de fluviu, consulul Sextus Aelius Catus a capturat populatii intregi, le-a mutat si a intarit populatia getica din acest spatiu. Prin stramutarea de populatii, frontiera de sud a Daciei a slabit. Trecand in anumite portiuni chiar pe malul stang, Romanii au reusit sa stabileasca fortarete noi, punand piciorul chiar in Dacia de Sud.

Pentru a ajunge in aceasta pozitie inaintata, Romanii au fost ajutati de regii traci clientelari din Peninsula Haemus, Tracia si Odrisia. Octavian Augustus a inscaunat in Tracia pe Cotys al IV-lea, care a domnit putina vreme. La moartea sa, in locul fiului minor, s-a urcat pe tron uuchiul acestuia, Rhoemetalces, in anul minus 16, deoarece el, care era de partea lui Antonius, 1-a abandonat la timp, trecand de partea celui mai puternic, impreuna cu Romanii, Rhoemetalces - pe care Athenienii l-au cinstit cu titlul de “prim arhonte” - a inabusit o rascoala a Bessilor. Iu fruntea Bessilor se afla preotul Vologaises, care slujea pe Dionisie, si a rezistat timp de trei ani in chip eroic, de la minus 13 la minus 10, intr-o reduta fortificata. Dupa infrangerea sa si potolirea rascoalei trace impotriva lui Rhoemetalces, Romanii au restaurat vasalitatea Traciei, impartind-o intre cei doi frati, Rhoemetalces si Rhascuporis. Mai tarziu, in anul 7 al erei noastre, in Tracia domneste Cotys al V-lea, cel ce statuse sub tutela unchiului sau, Rhoemetalces, si un Rhascuporis. Cotys s-a distins prin moravurile sale blande si a fost numit de Strabo “Principele Sapeilor". Regiunea administrata de el era invecinata cetatilor grecesti. O epigrama semnata de Antipatros, il compara cu Jupiter, Marte si Apollo. Ovidiu, in exilul sau de la Tomis, in Getia Minor ocupata de Romani, il mentioneaza intr-o poezie, cerandu-i ajutorul si descriindu-l ca pe un om cult si poet distins. Ba chiar il compara cu Orfeu.

Rhascuporis avea un caracter total opus lui Cotys. Ambitios si feroce, a ramas prudent atata vreme cat a domnit Augustus. Cand a aflat de moartea primului imparat, a declansat razboiul. Colegul de domnie, Cotys, a ascultat ordinul imparatului Tiberiu, care le-a interzis Tracilor sa recurga la arme. Si-a lasat trupele la vatra, spre deosebire de Rhascuporis. Acesta 1-a prins pe nepotul sau in timpul unui ospat, l-a pus in lanturi si i-a scris imparatului Tiberiu ca s-a inscaunat in regatul lui Cotys, motivand ca acesta ar fi conjurat impotriva Romanilor. Chemat la Roma, sa se justifice, el s-a grabit sa-1 ucida pe Cotys, lansand zvonul ca acesta si-ar fi dat el insusi moartea. Atunci, Tiberiu a trimis un ofiter, care, prin siretenie, l-a capturat pe Rhascuporis. Adus la Roma, in fata Senatului, a fost acuzat de vaduva lui Cotys si condamnat la exil in Alexandria. Aici, pentru noi delicte, a fost ucis.

In anul 19, Tracia era impartita intre fiul lui Rhascuporis, numit Rhoe-metalces, cu nimic amestecat in crimele tatalui sau, si intre fiii minori ai lui Cotys. In numele acestora guverna tutorele roman Trebonius Rufus. Tracii n-au fost prea multumiti de acesti regi si s-au rasculat. Caligula i-a potolit si 1-a facut pe Cotys rege al Armeniei Mici, lasandu-1 in Tracia numai pe Rhoemelalces. Acesta, dupa douazeci si opt de ani de domnie, a fost ucis de propria sa sotie, dupa cum relateaza cronica lui Eusebios. Tracii s-au revoltat din nou, dar imparatul Claudius i-a supus, transformand Tracia in provincie romana, cu capitala la Perinth, in Propontida.

Amenintarile la frontiere, declansarea primelor actiuni de ocupare si stramutare a populatiei dacice, de intarire cu noi trupe a limesului roman din sudul Dunarii, sfarama vechea unitate a lumii traco-geto-dace si creeaza noi pericole.

Scorilo. Reluand relatarea lui Jordanes din Getica observam ca, dupa ce Comosicus “a lasat cele omenesti, a venit la domnie Scoryllos, regele Getilor, si timp de patruzeci de ani a stapanit peste neamurile lui in Dacia. Vorbesc despre Dacia cea veche... Aceasta tara, asezata in fata Moesiei, peste Dunare, e incinsa de cununa muntilor, avand doar doua intrari: una pe la Boutae, cealalta pe la Tapae”. In textul latin, numele lui Scoryllos apare sub forma de Coryllus, dupa cum il aflam la scriitorul Frontinus, dar aceasta este numai o chestiune de grafie si de pronuntare, de fapt fiind vorba de unul si acelasi rege. Acest rege este negresit originar din partile locului si e geto-dac.

Despre Scorilo, scriitorul Frontinus adauga urmatoarele: „Scorylo, seful Dacilor, desi stia ca poporul roman e sfasiat de luptele civile, nu credea totusi prudent sa incerce un atac, pentru ca isi dadea seama ca un razboi extern ar fi adus din nou unirea intre cetatenii certati si de aceea, pentru a-i convinge si pe ai sai, a pus doi caini sa se manance intre ei, si cand erau in focul bataliei, le-au aratat un lup, pe care indata, lasand furia dintre ei, cainii s-au si aruncat; si asa a putut, cu aceasta pilda, sa impiedice… navala impotriva Romanilor”. Prin aceasta pilda vie, regele Scorilo a dovedit doua lucruri: ca un razboi la frontiera Daciei ar fi fost util Romanilor si ar fi daunat tuturor Dacilor, deoarece prin aceasta s-ar fi suspendat razboiul civil. Apoi, ar fi contribuit la unirea tuturor fortelor Romane, care s-ar fi napustit asupra adversarilor externi. Pilda a servit si pentru a arata necesitatea unirii Dacilor intre ei, in fata pericolului comun, lasand deoparte eventuale neintelegeri si conflicte locale. Faptul ca Scorilo a domnit patruzeci de ani, dupa cum declara Dio Cassius si o relateaza Jordanes, inseamna ca probleme grave pe plan interior nu se pusesera, in schimb, multe noi evenimente se petreceau in rastimp in spatiul tracic, deoarece Romanii pacificau pe de o parte Peninsula Haemusului, dar, concomitent cu aceasta, pregateau operatiunile impotriva Daciei, care aveau sa dureze un secol.

Scorilo se afla la carma statului dac catre anul 28, pe cand la Roma era imparat Tiberiu, fiul adoptiv al lui Augustus. Priceput general, s-a bucurat de doua triumfuri. Ca imparat, voia sa mentina pacea, s-a ocupat de construirea multor opere publice, si a intervenit numai cand s-a vazut nevoit sa domoleasca, cu trupele sale, unele rascoale ce se nasteau, in chip firesc, in acest imens imperiu. El a avut de-a face cu Illirii din Dalmatia, precum si cu Traco-Illirii din Pannonia. In timpul lui Scorilo nu se poate preciza in ce masura s-a exercitat stapanirea daca intre Tisa si Dunare si daca Iazigii (inchiriati de Romani pentru apararea Illyricumului) si unele triburi germanice nu au stavilit la Tisa puterea dacica.

Tot in timpul domniei lui Scorilo, la Roma s-a urcat in tron urmasul lui Tiberiu, Caligula. Vrand sa fie monarh absolut, Caligula a savarsit numeroase greseli, deoarece era incapabil si aceasta l-a condus la moarte, la varsta de numai douazeci si noua de ani. In anii lui Scorilo, tronul Romei a fost ocupat de imparatul Claudius, om slab de inger si timorat de comportarea si sfarsitul lui Caligula, care fusese asasinat. Urmand politica lui August, de respect a legalitatii si de constructor al unor mari edificii publice, a extins hotarele imperiului anexand Mauritania, Iudeea si Tracia (care a devenit astfel, la anul 46, provincie romana) si a participat la o expeditie in Britannia. Claudius a acordat cetatenia romana diferitelor popoare din provincii, aceasta opera fiind pozitiva din punctul de vedere al interesului public. Nenorocos in viata de familie, imparatul s-a lasat tinut sub papucul Messalinei, model de imoralitate. Pana la urma, a fost nevoit sa o supuna unei Judecati si s-o ucida. Apoi, Claudius s-a casatorit cu alta poama buna numita Agrippina, care 1-a constrans sa-1 adopte pe fiul ei, Neron, ca succesor al imperiului, alungandu-1 pe propriul sau fiu avut cu Messalina. Bineinteles, la randul sau, Neron a avut grija sa-1 ucida, ca si pe binefacatoarea sa mama, Agrippina. Onorurile divine care i s-au acordat dupa moarte lui Claudius au fost luate in deradere de Seneca, in satira intitulata “Apoteoza dovleacului”.

Contacte cu Scorilo, din pricina bogatei sale vieti sentimentale, n-a avut nici Claudius. Totusi, in timpul sau si al lui Nero romanii au continuat sa slabeasca puterea Getilor, prin mutarea unui mare numar de oameni de la nordul la sudul Dunarii. Aceasta inseamna ca Romanii facusera alte incursiuni, preluand populatia din apropierea frontierelor si tarand-o la sud, pentru a coloniza aeeste teritorii. Prin anii 52-53, a fost numit guvernator al Moesiei, Plautius Silvanus Aelianus. Acesta a intreprins o campanie impotriva Sarmatilor, in nordul Dunarii, si dupa ce i-a batut, a reusit sa impuna autoritatea romana asupra cetatii Tyras, la limanul Nistrului. Cu acest prilej s-a pus o inscriptie in cinstea generalului roman, aratand situatia politica din Moldova si Transnistria, precum si greutatile intampinate de stapanirea romana in aceste locuri. Iata continutul inscriptiei:

“A mutat mai mult de o suta de mii de transdanubieni cu femeile, copiii, principii ori regii lor, dincoace de fluviu, spre a plati tribut. A inabusit o miscare a Sarmatilor, chiar de la inceputul ei, desi trimisese o mare parte a armatei la expeditia din Armenia. A adus regi pana atunci necunoscuti ori dusmani ai poporului roman pe malul Dunarii, pe care ii pazea, spre a-i pune sa se inchine steagurilor romane. A trimis inapoi regilor Bastarnilor si Roxolanilor pe fiii lor prinsi ori luati inapoi de la dusmanii lor, iar regilor Dacilor pe fratii lor. De la unul dintre dansii a luat in schimb ostateci. Astfel a statornicit el pacea provinciei si a largit hotarele ei. A facut apoi si pe regele Scytilor sa ridice asediul cetatii Chersones, care e dincolo de Borysthenes. Cel dintai ca guvernator al Moesiei a usurat lipsa de paine a poporului roman, trimitand mari cantitati de grau din aceasta provincie”.

Aelianus a dus o politica consecventa de intarire a liniei Dunarii, dar si de extindere a stapanirii romane pe tarmul de nord al Marii Negre. Chiar dupa moartea lui Claudius, Aelianus a continuat sa duca o polilica de intarire a stapanirii romane pe linia Dunarii si la nord de gurile fluviului. Faptul ca, dupa anul 56, locuitorii Tyrasului au adoptat o noua cronologie, care marcheaza inceputul stapanirii romane in aceste locuri, ne arata ca Aelianus transformase cetatea de la limanul Nistrului in pivotul politicii sale in aceste locuri. De la limanul Nistrului, el si-a intins stapanirea la Olbia, iar Chersonesul a fost inclus si el in sfera de influenta romana. Pentru o mai buna protectie a cuceririlor din sudul Moldovei, Aelianus a ridicat un val de pamant, care pleaca de la Poiana-Siret, trece pe langa Tecuci si ajunge la Cetatea Alba.

Aceste evenimente se petreceau in jurul anilor 54, cand Claudius murea otravit de sotia sa, Agrippina, si se urca pe tron fiul ei adoptiv, Neron. Avea numai saptesprezece ani si nu se putea sa renunte la numele rasunatoare ale predecesorilor sai, asa ca a devenit din Lucius Domitius Enobarbo, Claudius Caesar Drusus Germanicus Nerone. I-a avut ca maestri pe filosoful Lucius Aenneus Seneca, venit din Spania, stabilit la Roma, si pe Afranius Burrus. Luase in casatorie cu un an inainte pe Octavia, fata imparatului Claudius, pe care avea apoi s-o inlocuiasca cu Poppeia, aratoasa sotie a unui prieten. In anul 55, si-a ucis fratele vitreg, pe Britanicus, fiul imparatului Claudius si in anul 56 pe propria sa mama, Agrippina. In politica internationala, Neron a avut succes cu unele razboaie biruitoare, atat in Orient, cat si in Occident. Intre ministrii sai i-a avut pe fostii maestri, Burrus si Seneca, dar, cunoscandu-si prea bine elevul, acestia s-au retras la un moment dat din prudenta. (…) A pus mare pasiune in prigoana contra crestinilor si, in timpul lor, a murit si Saul, devenit apoi Sfantul Pavel. Iubitor al artelor, Neron a compus si poezii. Aprecia cultura greceasca si, ca o atentie, a declarat printr-un decret libertatea Greciei, unde tot el a initiat taierea Canalului de Corinth, deoarece tranzitul corabiilor se facea pe uscat, pe travers, cu ajutorul boilor. Nemaifiind suportat de nimeni pentru absolutisrnul si cruzimea sa, i s-au pregatit doua conjuratii, dar a scapat de ele. O rebeliune la anul 68, inceputa in Galia, si tradarea pentru bani a sefului politiei sale, Tigellinus, i-au grabit sfarsitul. Neron s-a refugiat in vila lui de la Roma, dand ordin unui libert sa-1 ucida.

In timpul domniei sale, presiunea romana asupra frontierelor dacice s-a mentinut constanta. La fel se mentinea si reactiunea Dacilor, de cealalta parte. Li se alaturasera si Sarmatii. Profitand de momentele de slabiciune ale imperiului, fie prin luptele civile, fie datorita deplasarii trupelor romane in alte parti, spre a inabusi rascoale sau atacuri, Dacii si Sarmatii au luat si ei ofensiva, napustindu-se asupra provinciei din sudul fluviului, pentru a zadarnici acele opere cladite cu atata tenacitate de imparatii romani, in Peninsula Haemusului. O incursiune facuta in iarna anilor 67—68, pe cand Dunarea era inghetata, s-a soldat cu nimicirea a doua cohorte romane.

Dupa moartea lui Scorilo, se pare ca a urmat ca rege Diurpaneus, de altii numit si Duras, desi la varsta lui inaintata duritatea numelui era mai mult un eufemism, o dorinta sau un fel de a spune.

Diurpaneus. Reluand cartea de inceput a istoriei Daciei, scrisa de Jordanes, citim despre atacarea Moesiei de catre Geto-Daci, pe vremea cand la Roma domnea imparatul Domitian. Jordanes precizeaza, cu aceasta ocazie, ca guvernator al provinciei Moesia era, pe atunci, Oppius Sabinus. Dincolo de Dunure, rege al Dacilor era Dorpaneus, alta formula data numelui lui, cata vreme denumirea de Diurpaneus era folosita de scriitorul Orosius in Historia adversum paganos. Dio Cassius il numeste Duras. El si-a inceput domnia pe la anul 68, dupa succesele Dacilor in sudul Dunarii, dar prea bine stia ca aceasta infrangere romana nu putea sa ramana fara urmari.

Dupa moartea lui Neron, in anul 68, au inceput noi tulburari in imperiu si lupte fratricide, care i-au ocupat pe Romani mai mult decat problemele de frontiera. Urmas al lui Neron a fost proclamat generalul Galba, la varsta de saptezeci si trei de ani, de catre trupele sale din Spania, in luna iunie. Nedand nici decoratii, nici premii in bani soldatilor pentru curajul de a-1 inscauna, acestia s-au revoltat si l-au ucis, la Idele lui Ianuarie, in anul 69, instigati de Oton, pe care Galba refuzase sa-1 adopte ca fiu.

Pretorienii de la Roma 1-au aclamat atunci ca imparat pe insusi asasinul lui Galba, care a devenit Oton, in ianuarie 69. Paralel cu aceasta numire, legiunile din Germania 1-au proclamat imparat pe Vitellius (preferand sa faca inchinare unui “Vitellius” de aur, decat unui “Oton” ce se traduce prin bronz) si s-au indreptat spre Roma, pentru a-1 inscauna pe generalul lor. Atunci, Oton a luat masuri impotriva rivalului, infruntandu-1 pe fluviul Pad, unde insa, a fost infrant. Parasind campul de batalie de la Bedriacum, nu i-a mai ramas altceva de facut decat sa se sinucida, ca si prietenul sau Neron, cu un an inainte. Amandoi fusesera tovarasi de pahar. Chefurile lor mergeau destul de departe si, intr-o noapte, Neron a aflat-o alaturi pe opulenta Poppea Sabina, sotia amicului sau. Ea isi merita numele deoarece avea grija, a doua zi dupa banchete, sa-i prefaca in sugaci si sa-i treaca pe mahmurii cheflii la cura de lapte. Pe neasteptate, Neron avea sa descopere in prietenul sau vocatii si talente nebanuite de diplomat si sa-1 trimita ca ministru-legat in Lusitania (Portugalia de azi), spre a nu fi deranjat in opulentele-i preocupari sentimentale.

Invingator, Vitellius a devenit stapanul Romei, dar fiind prea crud si prea iubitor de arginti, armatele din Orient, din Siria si Palestina, s-au rasculat impotriva inchinatorului la vitelul de aur si, in vara anului 69, 1-au proclamat imparat pe Vespasian. Pentru el s-au declarat si ostile din Illiria, Spania si Britannia. Legiunile de la Dunare ale lui Antonius Primus s-au alaturat si ele lui Vespasian si, batandu-se cu legiunile lui Vilellius, 1-au invins la Cremona si, luand Roma, 1-au pus pe fuga. Prins si ucis, Vitellius n-a apucat sa implineasca un an de domnie.

Noul imparat, Titus Flavius Vespasianus, a devenit extrem de popular, gratie completarii unor utile servicii publice. Nascut la Rieti in anul 9, dintr-o familie modesta, a facut cariera politica si militara ca tribun in Tracia, ca questor in Creta si Cirenaica, apoi ca edil, praetor si senator. Dupa ce-a participat la expeditii in Britannia, a ajuns proconsul in Africa, iar in anul 66 a primit comanda razboiului impotriva Iudeii, pe care a cucerit-o. Devenind imparat, Vespasian l-a lasat in locul sau in Iudeea pe Titus, care a incheiat razboiul si a distrus Ierusalimul si Templul evreiesc, din care n-a mai ramas decat Zidul Plangerii. Pentru a da un nou suflu de viata imperiului, Vespasian a determinat Senatul sa specifice printr-o lege drepturile si functiunile imparatului si a reformat complet finantele statului stabilind criterii de severe economii si impunand taxe destul de grele. Mai mult decat atat, a reparat templele si a repus la loc de cinste cultele religioase. In construirea de edificii publice, Vespasian i-a depasit pe precedesorii sai, ridicand Amfiteatrul Flavian, cunoscut mai bine sub numele de Coloseu, care domina si azi centrul Romei. Pentru folosirea serviciilor publice a impus taxe potrivite, iar la obiectia lui Titus, ca pentru unele treburi mici, dar urgente, n-ar fi fost cazut sa se perceapa taxe, el i-a raspuns: “Fiule, banii nu au miros!”

In toamna anului 69, in timpul luptelor dintre Vespasian si Vitellius, legiunile din Moesia au fost chemate in Italia, lasand descoperita provincia. Atunci, Dacii si Sarmatii, profitand de anarhia romana, au trecut Dunarea si au distrus armata comandata de Pompeius Agrippa, care cade in lupta. In momentul in care Dacii se pregateau sa atace lagarele de pe malul drept al fluviului, Vespasian, invingator al lui Vitellius, trimite in graba trupe, intre care si Legiunea a VI-a. Dupa lupte grele si indelungate, generalul Rubrius Gallus reuseste sa-i respinga pe Daci si pe Sarmati. In felul acesta, domnia lui Diurpaneus si a lui Vespasian se situiaza sub o zodie fierbinte. Nu numai alat, dar pentru mai multa siguranta a posesiunilor romane, se creaza o flota, Classis Flavia Moesica, pentru a realiza o mai stransa si mai lesnicioasa legatura intre cetatile romane de-a lungul fluviului. Sunt aduse alte trupe, semn ca imparatii intentionau sa treaca de la atitudinea de asteptare de pana atunci, la o ofensiva de mare amploare impotriva Daciei. Constienti de pericolul pregatirilor romane, Dacii isi consolideaza, la randul lor, si isi amplifica punctele fortificate si, in special, ansamblul intariturilor din Muntii Orastiei. Regii daci, in fata expansiunii romane isi dau seama de necesitatea unirii tuturor fortelor, ca pe vremea lui Burebista.

O vreme, tensiunea armata a ramas constanta, ca intr-un razboi rece, fiecare privindu-si adversarul de pe pozitiile sale. Aveau sa treaca aproape zece ani de domnie a lui Vespasian, ani de munca asidua din partea lui pentru structurarea imperiului. Temperamentul sau activ si laborios nu l-a lasat linistit nici o clipa. Chiar pe patul de moarte fiind, voia sa fie la inaltime si, invingindu-si slabiciunea a incercat sa se ridice spunand celor din jur: “Un imparat trebuie sa moara in picioare”. Se vede cu medicii i1 prevenisera ca, la infarct, sculatul la verticala duce la moarte sigura.

In anul 79, intrucat obtinuse dinainte titlul de imperator din parlea trupelor, a urmat in mod natural in tron Titus. Vespasian confirmase acest titlu de “imperator designatus”, numindu-l si prefect al pretoriului (de unde veneau toate surprizele in ultima vreme) si coleg la consulat. Om prudent, Titus avea sa numeasca de indata prefect al pretoriului pe fratele sau Domitian. Cariera lui Titus incepuse in Germania si Britannia, ca tribun militar. In timpul revoltei evreiesti, s-a distins prin duritatea represiunilor. Dupa bataliile de la Jaffa (anul 67) si apoi din Iotapata, a incheiat ostilitatile prin cucerirea intregii Iudei si ocuparea Ierusalimului (anul 70). Daca Evreii n-au reusit sa-1 infranga in razboi, in schimb 1-au cucerit pe plan sentimental, prin principesa Berenice. Senatul si poporul au protestat, dandu-si prea bine seama ce efecte daunatoare pot genera astfel de incurcaturi sentimentale si, ca atare, Titus a fost nevoit sa o indeparteze. El a urmat politica tatalui sau, de intelegere cu Senatul, de organizare a justitiei, facand-o mai blanda si renuntand sa mai semneze sentinte de condamnare la moarte. S-a distins si ca mare constructor, sub el incheindu-se lucrarile Coloseului, alaturea de care si-a durat un arc, in amintirea victoriei din Iudeea. In scurta sa domnie de doi ani, s-au petrecut multe calamitati naturale, ca eruptia Vezuviului (in anul 79), care a ingropat sub cenusa orasele Herculanum, Pompei si Stabia, epidemia de ciuma si marele incendiu al Romei (anul 80). Titus a extins frontierele imperiului, cucerind Britannia, si l-a infrant pe uzurpatorul Terentius Maximus, in Asia Mica.

La moartea fiecarui imparat, petrecandu-se certuri pentru domnie, Diurpaneus urmarea cu atentie evenimentele si, mai mult ca oricand, era preocupat de succesiunea lui Titus. Familia Flavilor s-a aratat insa inteleapta, si atata vreme cat prefectul pretoriului era Domitian, iar trupele din provincie stateau linistite, nu s-a gandit sa tulbure apele. Al doilea fiu al lui Vespasian, Titus Flavius Domitianus, a urmat la conducerea Statului Roman, aratandu-se la incepul plin de respect pentru institutiile faurite de tatal sau si incercand sa le redea stralucirea de odinioara. S-a ocupat de agricultura si de reorganizarea armatei, precum si de restabilirea bunelor moravuri. Dupa trei ani de domnie, a devenit mai dur si a trecut la persecutii impotriva senatorilor, crestinilor si evreilor neastamparati si in numar destul de mare la Roma, spranjindu-i si pe vorbaretii filosofi si matematicieni. Toata aceasta opera de curatire interna o socotea utila, in vederea razboaielor pregatite impotriva Quazilor si a Marcomanilor incununate de succes, si asa a izbutit sa largeasca hotarele imperiului pana la Main.

Atacul lui Diurpaneus. Pe cand Domitian era prins in Germania si, dupa un ragaz de aproape cincisprezece ani, a izbutit iarasi un conflict in Dacia, de data aceasta din initiativa lui Diurpaneus, care, fiind la sfarsitul domniei, nu voia sa se lipseasca de o ultima biruinta militara. Motivarea acestei actiuni era insa de alta natura. Stiindu-1 lipsit de bani pe Domitian, din pricina reorganizarii armatei si a razboiului din Germania, ii era teama ca acesta se va indrepta pe neasteptate impotriva bogatei Dacia, care, cu aurul ce-1 scotea din munti si cu exporturile, acumulase destule “devize”". De aceea, era mai bine sa previna o astfel de alternativa. A inceput prin a denunta tratatul incheiat prin alti imparati cu Imperiul Roman. Considerandu-se eliberat de obligatii, a pornit cu ostile impotriva fortaretelor romane. Tot Jordanes ne descrie si acest razboi din anii 84-85 :
„Pe cand domnea imparatul Domitian, de teama lacomiei acestuia, Getii desfacura alianta pe care o incheiasera odinioara cu alti imparati si incepura sa devasteze malul Dunarii, stapanit de multa vreme de Imperiul Roman, nimicind armatele (romane) si pe comandantii lor. In fruntea acestei provincii (Moesia) era pe atunci, dupa Agrippa, Oppius Sabinus, iar la Geti domnia o avea Dorpaneus. Dandu-se lupta, Romanii au fost invinsi. Lui Oppius Sabinus i s-a taiat capul, iar Getii, navalind asupra multor castre si orase, au pradat tinuturile ce atarnau de imperiu".

Campania care a pus in cumpana stapanirea romana din sudul Dunarii se pare ca nu a fost condusa de batranul Diurpaneus, ci, dupa parerea unor istorici, de nepotul sau, tanarul si priceputul Decebal. Pe langa pierderile in oameni si materiale inregistrate de Romani, noua situatie creata in urma acestei infrangeri era foarte primejdioasa pentru starea de spirit in imperiu, deaarece biruinta Dacilor putea sa fie semnalul care sa duca la rascoala popoarelor supuse din sudul Dunarii. Gravitatea situatiei a reclamat prezenta imparatului insusi in aceste teritorii. Domitian a parasit Roma si s-a instalat la Naissus. O prima masura de ordin administrativ-militar a fost reorganizarea provinciei Moesia. Ea se intindea din sudul Banatului, din Dardania de alta data, pana in Getia Minor si, deci, era greu de aparat. De aceea a divizat-o in doua, in Moesia Superior si Moesia Inferior, despartite de riul Ciabrus. In ceea ce priveste comportamentul imparatului Domitian, nu se pot spune lucruri meritorii. El nu vadea mari preocupari, dupa cum povesteste Dio Cassius, pentru arta armelor :

„Domitian a pornit cu oaste impotriva Dacilor, dar putin ii pasa de razboi. El a zabovit intr-un oras din Moesia si s-a dedat prada desfraului, precum ii era obiceiul. Intr-adevar, nu numai ca nu era in stare sa indure osteneli si era fara curaj, dar s-a aratat cu totul lipsit de frau si de rusine fata de femei si de barbatii tineri".

Nu este exclus ca aceasta activitate nocturna a lui Domitian, pe care toti imparatii, generalii si trupele lor, o exercitau cand puteau si cat puteau, sa fi fost o critica si o justificare pentru infrangerea suferita, care acoperea de rusine ostile celui mai mare imperiu din lume. Fapt este ca Domitian n-a reusit sa-i infranga pe Daci, desi venise destul de pregatit. Mai mult decat atat, pentru a face fata rezistentei Dacilor, imparatul s-a decis sa prelungeasca operatiunile militare si in cele din urma sa numeasca in postul de comanda pe Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului. Fuscus organizeaza un nou atac si, cu multe greutati, reuseste sa-i impinga pe Daci peste Dunare. Mai mult chiar, Domitian decide ca Romanii sa dezlantuie o noua mare ofensiva si sa patrunda pe teritoriul dacic. In acest scop, el concentreaza trupe, pregateste o noua flota pe Dunare, construieste arme si tot ce era necesar pentru un razboi urmat in mod hotarat de biruinta. Mult asteptata ofensiva romana se desfasoara acum in fata Daciei. Vechea primejdie, care dainuia de zeci de ani, se dezlantuie in toata amploarea. Astfel se incheie anul 86, cand Diurpaneus, dandu-si seama ca batranetea si sanatatea nu-i vor ajuta sa faca fata marii invazii, cedeaza tronul lui Decebal, nepotul sau, dupa optsprezece ani de domnie.

Epoca lui Burebista si a urmasilor sai reprezinta un secol glorios, in care Tracii din nordul Dunarii, numiti si Daci, si Geti, au fost reuniti intr-o mare uniune, sub comanda unei singure puteri centrale. Concentrarea de putere initiala, din timpul lui Dromichete, contemporanul in parte al lui Alexandru cel Mare, s-a realizat in forma sa deplina si a dainuit pana la Decebal.

Din cele trei mari centre de putere politica, economica si militara - Pella, Sarmizegetusa, Roma - cel dintai cazuse demult. Doua din ele ramasesera in picioare si asteptau o confruntare, pentru hegemonia uneia si integrarea celeilalte. Ceasul confruntarii hotaratoare se apropia si razboaiele lui Decebal aveau sa decida soarta statului dac. Romanii vedeau in Dacia supremul pericol pentrn intinsul lor imperiu, caci flacara odata aprinsa aici s-ar fi extins si asupra intregului spatiu tracic dominat de Italici.

Nelinistea cuprinsese Roma si drasticele indemnuri de alta data ale lui Cato prindeau acum alte forme: Daciam delendam esse!

Constantin Dragan - Noi, Tracii