Limba Tracilor deriva prin evolutie din fondul lingvistic european sau arian, insumand caracteristici proprii ce tin de functia sa de vehicul de comunicare intre toate triburile trace. Asa se explica de ce la integrarea lenta a lor in marea organizatie politica a Imperiului Roman, in care se vorbea in realitate limba latina vulgara, nu s-au ivit dificultati de comunicare. Opinii noi afirma continuitatea neintrerupta a limbii trace, ca o componenta esentiala a unui popor stravechi, pe care un accident al istoriei l-a facut sa-si schimbe denumirea, nu insa si fiinta. Adesea, privind Columna lui Traian din Roma, ne intrebam ce anume vo-iau sa istoriseasca sculptorii care s-au straduit sa infatiseze lumea traco-daca in scene realiste, atat de veridice, incat pana si cele mai neinsemnate detalii vestimentare evoca spatiul social si geografic al lumii carpato-dunarene.

Dupa cum au mai remarcat si altii, in scena in care Dacii cer pace impa-ratului, acestia nu se infatiseaza cu un interpret, ci i se adreseaza direct, ceea ce dovedeste ca dialogul dintre reprezentantii celor doua popoare se facea intr-o limba comuna, asemanatoare sau identica. 0 alta scena infatiseaza trei Daci, urmati de multime, tot in fata lui Traian, facand probabil act de inchinaciune si supunere. Dio Cassius insusi, relatand scena trimisilor lui Decebal la Roma, spune : „Ambasadorii lui Decebal fura introdusi in Senat, unde, dupa ce depusesera armele, impreunara mainile, dupa modelul captivilor, rostira oarecare cuvinte, precum si rugarea ce o faceau, apoi consimtira la pace si isi ridicara armele".

Inscriptiile Decebalus si Per Scorilo aflate pe un vas de lut la Sarmize-getusa au fost pana nu demult singurul text in discutie. Aceste inscriptii au fost traduse de C. Daicoviciu prin „Decebal, fiul lui Scorilo", per putand sa insemne si puer, adica fiu, dar filiatia se indica expres prin filius, puer insemnind in limba latina „argat", „om de curte". Alte inscriptii descoperite la Ocnita-Valcea de catre Dumitru Berciu ni se par cu mult mai insemnate. Aici a aparut cea mai veche scriere traco-daca, folosind majuscule si cursive romane. Textul de la Ocnita-Valcea scoate in evidenta numele de Reb, dat unei persoane si acela al Burilor dacici si al centrului politic si economic, Buridava, unde se gasea un regisor, un basileu, termen scris pe fragmentele unui vas de cult. Amplele studii asupra limbii traco-dacilor scrise de I. D. Detschew, Vladimir Georgiev, Vitfcorio Pisani si altii au adus si ele unele lumini in aceasta chestiune controversata. Nici temeinicul studiu al lui I. I. Russu, Limba Traco-Dacilor, nu paraseste punctul de vedere al unei limbi disparute, din care ne-au ramas doar „resturi", pe baza carora ne va fi imposibil sa alcatuim o singura fraza inteligibila in stravechea limba a Tracilor.

Academicianul Louis Armand, vorbind despre miracolul romanesc al pastrarii limbii latine alaturea de popoare si organizatii statale slave, spune ca numarul redus de cuvinte caracteristice dace in limba romana, dupa constatarile lingvistilor specializati in materie, se datoreste faptului ca Traco-Dacii vorbeau o limba preromanica si astfel cuvintele ramase n-ar fi decat termeni dialectali specifici regiunii. In legatura cu grupul consonaritic thr, cu care incepe numele Tracilor, precum si acel dr din unele antroponime romanesti, Louis Armand releva ca ar fi o caracteristica celtica sau, in orice caz, comuna mediteraneana. Nu este exclus ca numele colectiv si general de Thraces sa fi fost dat de altii, cum au facut-o Grecii, sau de unele triburi, si apoi sa se fi extins. La fel s-a petrecut si cu auirtele de dac si get. Oricum, anticii cuprindeau sub numele generic de Traci, o mare grupare de triburi inrudite prin fondul social etnic, prin limba si nume proprii, prin toponime, hidronime si omonime, prin forme de viata economica, sociala, culturala si politica, de civilizatie materiala si spirituala, dupa'cum arata I. I. Russu. Numele de Tracia insa, ca notiune etnico-geografica, a avut extensiune si acceptiuni diverse in decursul istoriei. La un moment dat, Tracia se confunda poate cu Europa insasi, careia i-a dat numele, daca ar fi sa acceptam parerea istoricului Alexandru Randa.

Unele studii asupra limbii latine, bazate pe scriitori antici si mai ales pe mitologie, cauta sa arate ca limba latina nu a fost exclusiv limba popoarelor italice, ci ea ar fi reprezentat numai o ramura sau un dialect al unei limbi comune. Pe cuprinsul Peninsulei Haemus, populatia traca vorbea o limba comuna, cu varietati dialectale inerente, care putea fi inteleasa de toti Tracii din spatiul sud-dunarean. Cunoscuta scena cu proconsulul Tifcus Quintus Flaminus, insotit de demnitari romani, acesta a participat la festivitatea jocurilor istmice, dupa infrangerea regelui Filip al Macedoniei. Atunci, heraldul s-a infatisat in mijlocul arenei si s-a adresat multimii in cuvinte indata intelese de toti.

Un argument de logica amintit uneori este acela referitor la desnationa-lizare. Dar, din cele nouazeci si sase de provincii romane ocupate inca inainte de integrarea Daciei in Imperiul Roman, o buna parte n-au fost romanizate. In marele amalgam al popoarelor cuprinse in imperiu, Germanii, neamurile din nordul Africii in frunte cu Cartagmezii, popoarele Asiei Mici, Grecii si AIbanezii etc. si-au pastrat identitatea. Este de presupus ca Dacii, Celtii, Iberii si-au insusit de timpuriu limba latina pentru ca neamul Tracilor vorbea o limba unitara, dupa cum arata si unele izvoare scrise.

Originea si limba Traco-lllirilor. Cand, din dorinta de a opera diversificari, s-a socotit ca Ilirii fac parte din alte neamuri, s-au iscat multe controverse. Unii cercetatori au sustinut ca lllirii, nefiind prea numerosi, ar fi ocupat numai teritoriul Albaniei de azi. Alti eruditi insa au fost de parere — si dreptatea pare sa fie de partea lor — ca Illirii ocupau toata partea de apus a Peninsulei Haemusului, Pannonia, o parte din Europa Centrala si o buna parte din Peninsula Italica. Controversa se poarta in jurul problemei apartenentei lingvistice a Illirilor. Raspunsurile au fost si continua sa fie diametral opuse. S-a afirmat ca intre Illiri si Traci exista o mare asemanare lingvistica (N. Johl), dar s-au si emis opinii potrivit carora se traseaza o linie de delimitare ferma intre cele doua limbi. Dupa W. Tomaschek „numele proprii, la fel ca intreaga nomenclatura etnica si topografica a Illiriei, Pannoniei, Venetiei, lapygiei si Siciliei, sunt total diferite de cele ale teritoriului Haemusului, iar Strabo si alte autoritati ale antichitatii deosebeau, pe buna dreptate, grupa etnica illira de cea traco-getica, incat de o baza comuna mai intima a celor doua ,elemente nu poate fi vorba". Acestui punct de vedere i s-au raliat si alti comparatisti, intre care I. I. Russu, in a carui lucrare, se poate consulta si istcoricul bibliografiei problemei. El foloseste ca argument prezenta numelor compuse in numar foarte redus in limba illira si un numar mare de nume compuse in limba traco-daca.

Sunt si invatati care au adoptat o pozitie de mijloc. De pilda, C. Patsch si F. Ribezza socotesc ca asemanarile dintre illira si traca s-ar datora deplasarii unor triburi trace in teritoriul illiric. Este greu de stabilit in ce masura si cand s-au petrecut asemenea intrepatrunderi, mai ales ca arheologii deosebesc o cultura materiala de caracter specific illiric si o alta de etnicitate traca. In orice caz, exista apropieri destul de insemnate intre Illiri si Traci, atat din punct de vedere etnic, cat si lingvistic si cultural. Aceste apropieri I. I. Russu le considera ca o mostenire comuna ariano-indo-europeana, dar pentrtr a nu arata o inrudire prea stransa, aduce ca argument al diferentierii dintre cele doua grupe — fiind adept al metodei divergente — onomastica si toponimia. Lipsesc, de exemplu, in teritoriul illiric toponime terminate in bria, davci, dizos, para, caracteristice spatiului tracic. Exista insa o mare asemanare intre sufixe si radicale. Aceleasi radicale si sufixe se gasesc si la Celti, Panuoni, Epiroti si EIeni.
Dintre elementele lingvistice care stabilesc apropierea intre illira sitraca, I. I. Russu enumera o serie intreaga. El afirma ca „Sigur este deocamdata numai ca Illirii si Tracii aveau exact acelasi sistem fonetic si derivarea cu sufixe a numelor proprii, ca si compunerea, posibil multe elemente gramaticale si lexicale, dar sistemul lor toponimic si antroponimic (cunoscut la ambele popoare mult mai bine decat lexicul graiului lor uzual) prezinta diferente importante". In concluzie, I. I. Russu crede ca aceste deosebiri si apropieri pot sa indice existenta a doua idiomuri satem. Pentru a ilustra diferentele existente intre cele doua idiomun, reproducem o lista onomatologica din lucrarea citata, de aici oricine putand sa-si dea seama de „marea diferenta" sau de inrudirea evidenta a lor :

Illiric

Abroi, puternic, energic, violent
Aplo, Aplus, Apulia, putere, tarie
Balacras, Ballaios
Conbazetas (?)
Bennar, Bennus
Bilia, Bilios
Bituvant
Brend, Brenl, Brundisius, a trece
prin vad (?) Biibanl
Buzetius, Buzos, tap Cazare
Dardi, Dardani Dawd
Derzines (mess) ? Ditiones, Ditus Eptanes Gentius, tare, bogat
Longaros
Malvesa
Nosatis, a sosi bine, norocos
Prorado
Rigias (mess)
Sapriniis vicus
Separi, a preocupa, a ingriji
Sita
Tabara (mess.)
Taizi
Traco-getic

Abre (antropon)
Apuli (Appulu?, Apulum)
Balas, balus (in antropon)
Bazobalis (nume feminin)
Benni (trib)
Bila
Bitus
Bubenlis
Buzos, Byzes
Cazaras (?)
Dardanos, Dardapara
Daunion
Derzis, Derzenus
Ditus, Ditiihislus, Ditugentus
Epta
-genlus (Biiu; Cele- , Ditu- gen-tus)
Langaros Malva Nusaiita Pyrurredes Rigasis,
Rigozus Saprisara Sapairi Sita,
Seita Tabusus Taesis

lllint. ' Traco-getic
Terpanos, a freca, a pisa Terpyllos, Tarpodi:os Tenia, multime, popor Tin/a, Tintamenus (Vicus) Tribulium, grinda,
esafodaj de grinzi Trlballi, Tribanfa Zaca
Zaca, Zec
Zarltsh Zerula
Zileies Zues
Zoroda Zor-, Zur- (antropon)

Ca un comentariu final la tabelul de mai sus, pentru sustinerea tezei sale, I. I. Russu admite : „Poate sa fi avut dreptate C. J. Jirecek cu aproape un veac in urma afirmand ca Tracii si Illirii erau inruditi asa cum sunt inruditi slavii cu lituanii sau germanii cu scandinavii".

Exista deosebiri, dar exista si mari apropieri. Fara a neglija importanta onomasticii pentru studiul limbilor, ea nu este insa decisiva. Exista foarte multe apropieri ce ingaduie sa socotim traca si illira ca doua limbi strans inrudite, sa le consideram, asa cum au facut-o unii invatati, ca o „grupa illiro-traca". In sprijinul existentei unei mari apropieri, ar putea sa pledeze si originea comuna a unor cuvinte din limbile moderne romana si albaneza, cuvinte de origine preromana, care indica un substrat comun stravechi sau foarte strans inrudit. Din cele prezentate pana acum, si avand in vedere argumentele pro si contra, cu forte egale, tinand totodata seama de afinitatile dintre limba romana si limba albaneza, consideram ca ipoteza inrudirii dintre cele doua limbi poate fi preferata.

Apropierea dintre illira si traca presupune si o inrudire etnica dintre Traci si Illiri. Aceste inrudiri explica influentele reciproce dintre cele doua popoare, fiind vorba si de o afinitate sub aspectul civilizatiei, determinata de afinitatea lingvistica si etnica. Cine au fost stramosii lllirilor nu este lesne de stabilit. In orice caz, nu poate fi vorba decat de un substrat etnic inrudit cu Tracii, formand o entitate etnica si lingvistica inainte de diferentierea lor in Traci si Illiri. Existenta Illirilor inainte de secolul VII anterior, poate fi dedusa indirect din informatiile ce le avem in legatura cu triburile illirice care migreaza in Italia, in secolele X si IX anterioare. Illirii patrund in Italia prin infiltrari succesive, deci inainte de colonizarea greceasca. In Calabria si Apulia se asaza grupuri compacte de triburi illire, cele mai importante fiind ale Messapilor si Iapygilor.

Herodot face primele mentiuni in acest sens. Triburile illire care migreaza in Italia sunt: Apulii, Calabrii, Corinenses, Dardii, Daumii, lapyges, Messapii, Peucetii, Peodiculii si Salentinii. Ele vorbeau aceeasi limba: messapica. Paulus Festus si Plinius sunt autorii antici, care ne transmit informatia ca aceste triburi au venit din Illiria si ca ele sunt formate din Illiri. Corespondentele topice dintre Calabria si Illiria confirma spusele autorilor antici. Dupa Plinius, grupe de populatie illirica se gaseau si in alte regiuni ale Italiei. Se vorbeste despre niste stanci ale lapygilor in Bruttium (Basilicata), ca si despre alte topice din Picenum sau Umbria. Se intalnesc unele topice de origine liburnica, ceea ce presupune ca p parte din tribul Liburnilor, care locuia in Corfus, a emigrat in Italia. In urma acestei expansiuni demografice, apar si primele stiri scrise despre existenta Illirilor. Primele mentiuni istorice cu privire la acestia le intalnim la Strabo, care ne da relatii in legatura cu Liburnii, trib illir care locuia in insula Corfu. De asemenea, este mentionata si o incursiune a tribului illiric, al Taulantilor in Macedonia, in jurul anului minus 600. Este de presupus ca mai multe triburi au ocupat spatiul dintre Epir, peninsula Istria, cursul Dravei si Dunare.
Stiri mai sigure, care sa fixeze triburile illire, incep abia de la minus 500, cand urmele despre Illiri sporesc si istoria lor capata contur. Se pare insa ca de la anul minus 100 existau unele triburi de Dalmati, care populau coasta Marii Adriatice, de la ei mostenindu-se numele provinciei Dalmatia. Spre nord, pe un spatiu restrans, locuiau Liburnii, iar Peninsula Istriei si teritoriul invecinat au apartinufc Venetilor. Spre est, inruditi lingvistic cu Illirii dar si cu Tracii, se aflau Pannonii, raspanditi intre Drava si Dunare si ceva mai spre nord.

Supunand judecatii logice aceasta chestiune controversata, urmand me-toda convergenta a numitorului comun, Traco-lllirii se dovedesc a fi membrii unei mari comunitati, fara granite fixe intre ele, cu aceleasi obiceiuri si acelasi mod de viata. Pentru publicul nespecializat in lingvistica, nu apare lipsit de interes faptul ca, in urma cu mai multe decenii, invatatii Gustav Weigand si Kristian Sandfeld au lansat ideea unei limbi balcanice, care ar fi cuprins romana, albaneza, neogreaca, bulgara si chiar sarbo-croata. „Albaneza, romana si bulgara ar fi trei ipostaze ale aceleiasi limbi: Albanezii fiind Traci care pastreaza limba veche, Romanii Traci romanizati, iar Bulgarii, Traci slavizati", dupa cum relateaza I.I.Russu. Sanfeld, care a scris si un tratat asupra acestei discipline filologice, arata ca romana, desi structural este latina, prin unele aspecte face parte dintr-o uniune lingvistica. Weigand socoteste, de asemenea, ca romana, greaca, albaneza si idiomurile slave s-ar reducea aceeasi limba, in ultima instanta.

Confluentele lingvistice demonstreaza ca spatiul tracic, in special nordul si sudul Dunarii, a ramas omogen nu numai pe plan biologic, dar si lingvistic. La distanta de secole, lingvistii descopera o unitate de limba crescuta din aceeasi limba traca, peste care s-a adaugat romana, limba latina populara si, la sosirea cetelor eterogene, limitate ca numar, s-a produs un adaos destul de rarefiat prin aportul noilor limbi, sarace, formand un fond comun, un substrat fundamental trac, si apoi traco-roman.