Urmand periodizarea clasica a trecutului celui mai indepartat al omenirii, am putea spune ca preistoria se termina cu epoca fierului, la anul 1000. Ne referim, in special la Europa, deoarece in Orient ea incepuse inca din epoca bronzului. Din epocile precedente ne-au parvenit, este drept, documente arheologice, dar nu exista documente scrise, desi avem cunostinte suficiente despre om si din acele vremuri. Protoistoria omenirii s-ar putea spune ca debuteaza cu adaptarea la noi conditii create de tehnologia fierului, cand Europa depaseste decalajul fata de Orient si trece inaintea acestuia.

Grupata in familii, in diferite continente, neamurile ariene rezultate dintr-o antropogeneza complexa si indelungata s-au extins apoi in zone mai indepartate, pana in India. Cu timpul, omul arian a capatat o infatisare mai evoluata si, folosind graiul, ca cel mai eficient mijloc de comunicare, cat si cultivarea pamantului, a pus bazele adevaratei sale civilizatii. Neamurile desprinse din marea familie ariana au cautat sa se exprime si in mod grafic, sprc a transmite idei si date urmasilor, caci marea problema a omului este formarea ex novo a fiecarei generatii, deoarece prin codul genetic nu se transmit decat „instincte" de baza (celelalte vietuitoare transmit si „cunostinte"). Faptele omului incep sa fie cunoscute si transmise sub forma de legende, epopei sau povestiri orale. Cu anul minus 1000, putem spune ca incepe istoria Europei bazata nu numai pe dovezi arheologice, dar si pe cele scrise, primele afirmari importante savarsindu-se in spatiul tracic. Din aceasta epoca avem date precise asupra intamplarilor politice si militare, financiare si demografice, termenul de „cultura" depasind sensul arheologic si ridicandu-se la adevaratul sau inteles, acela de sistem creator de valori spirituale, in necontenita evolutie si amplificare, cu aplicatii concrete si practice menite sa amelioreze viata omului. Asadar, devenind tehnica, adica artizanat, si apoi industrie, mai exact „civilizatie atotcuprinzatoare".

Scrisul a fost adoptat si utilizat in spatiul tracic, apoi in spatiul greco-roman, practic in toata Europa pe atunci cunoscuta. Prin el s-au transmu datele necesare istoricilor, ba chiar istoria scrisa a luat ea insasi fiinta incepand cu parintele ei, Herodot. O pozitie aparte o are Hecateu si, inaintea sa, Homer, daca acesta a trait in al optulea secol anterior, in loc de al saselea sau al cincilea, dupa unele vechi opinii, sau daca nu a fost de-a dreptul contemporan cu razboiul troian, traind chiar in cetatea asediata. Prin relatarea sa echilibrata despre Troieni si despre Achei si prin evocarile sale in miile de versuri in metru antic, cu referinte si detalii, Homer nu mai poate fi socotit altfel decit „primul istoric al Tracilor si al Europei in genere", eliberandu-l astfel de „captivitatea" pe care i-au creat-o Elinii, prin simtul lor exagerat de „proprietate" asupra culturii antice.

In acest context ne intrebam daca mai este cazul sa calificam aceasta perioada dupa metalele care au inceput a fi folosite. Caci, daca am urma aceasta clasificare a epocilor, cea mai actuala ar trebui sa cuprinda intreaga tabela a elementelor simple. Mai prudenti, oamenii de azi au abandonat metalele si s-au adresat energiei, epoca noastra numindu-se „epoca energiei atomice". Deci, in aceasta epoca n-ar mai fi potrivit sa ne folosim de cioburi si metale, cand detinem date scrise, important fiind pentru omenire si ce a „gandit" omul, nu numai ce a lasat prin iscusinta „bratelor" sale, desi si aceasta presupune gandire.

Mileniul intai anterior marcheaza trecerea civilizatiei europene si, deci si a celei tracice, de la epoca bronzului la epoca fierului. invatatii nu sunt de acord asupra datelor. Unii incheie epoca bronzului la anul minus 1200, in timp ce altii lungesc epoca bronzului pana la anul minus 800. Istoricul Veit Valentin fixeaza aceeasi epoca la anul minus 750. Precizarea acestei date are o importanta relativa, deoarece ea nu poate sa fie egala pentru toate neamurile si regiunile si, ca atare, variaza de la o zona la alta. Acele popoare care se aflau in posesia minereurilor, ca Tracii din Transilvania si Banat, au putut sa utilizeze fierul mai devreme, avandu-l sub picioare. Asadar, pentru ele poate fi mai verosimila inceperea epocii fierului inca de la anul minus 1200, dupa cum sustinuse inca din 1960 Dumitru Berciu. De altfel, cercetarile arheologice facute in ultimii ani in Romania au adus dovezi concrete privind vechimea metalurgiei fierului in Banat si Crisana. Amintim ca cea mai veche sabie de fier cu doua taiusuri si de o eleganta rivalizand cu aceea a sabiilor myceniene a fost descoperita in Banat. Inarmati cu arme de fier, Dorienii au descins intre anii minus 1200 si minus 1000 inspre sud, invingand populatiile locale, asupra carora au reusit sa-si impuna autoritatea in mod absolut, la fel dupa cum Acheii au pogorat in cursul epocii bronzului, inarmati cu unelete si arme de lupta faurite din acest nou metal, mai rezistent decat cuprul utilizat inainte.

Care este fizionomia spatiului tracic la inceputul acestui mileniu ?
La hotarul dintre mileniul al doilea si mileniul intii incepe marea miscare a popoarelor ariene. Dupa mileniul de expansiune ariana de la apus spre rasarit (pana in India, unde localitatile Mohenjo Daro si Harappa, inca de cercetat, ne pot rezerva destule surprize), incepe o lunga perioada de restrangere a spatiului arian, datorita deplasarii spre apus a popoarelor turco-mongole. Presiunea acestora se exercita timp de doua milenii, pana cand aceste popoare ajung in inima Europei.

Pana la inceputul mileniului intai anterior, spatiul tracic a jucat rolul de rezervor etnic, in acelasi timp contribuind efectiv la formarea civilizatiilor europene. incepand de la anul minus 1000, acest spatiu joaca si rolul de tampon in calea migratiilor care vin de la rasarit. Prima miscare, sub pre-siunea Scitilor, a fost de retragere a Tracilor-Cimmerieni aflati dincolo de Nistru. Trecand probabil prin Dacia si prin Peninsula Haemusului, Tracii-Cimmerieni au ajuns pana in Asia Mica. O alta ramura a lor, ocolind Marea Neagra, a poposit in Orientul Mijlociu venind dinspre nord.

Tot in mileniul intai anterior, in urma unei cresteri. a populatiei celtice din nord-vestul continentului, se constata si o miscare a acestora spre est si spre snd, ajungand in Campia Pannonica, in Banat, in Transilvania, in Moesia, in Haemus. Descinzand apoi in Asia Mica, Celtii au format statul Galatia, care a durat multe secole. Se pune totusi intrebarea daca Galileea, „tara paganilor" pentru Hebrei, nu este mai legata de numele Celtilor-gali, numiti Galati de catre Greci, decat de termenul „Gal-el-goimi", propus de scriitori evrei.

De la nordul Europei, incepe si expansiunea spre est a triburilor apar-tinand culturii zise lusaciana. Cata vreme miscarile din apus se izbesc de blocul tracic din Muntii Carpati si sunt respinse sau indreptate in alta directie, miscarile dinspre rasarit se topesc incet-incet, pe masura ce se extind in spatiul intra-carpatic sau dincolo de el. Cimmerienii au cunoscut si ei metalurgia fierului, la apropierea lor de leaganul Tracilor, de Dacia, unde, in orice caz, au putut sa se perfectioneze in tehnica acestui metal. Dupa unii istorici romani, ar mai fi fost si alte cai de patrundere a metalurgiei fierului: una elenica si alta italica, desi nici una nici alta nu posedau minereuri de fier si carbune, ca zonele Banatului si Transilvaniei. De aceea se sustine in prezent ca in Dacia preromana cunostintele tehnologice legate de metalurgia fierului s-au raspandit de timpuriu si ca Dacia a jucat un rol important in difuziunea metalurgiei fierului, a carei origine este cautata de catre oamenii de stiinta in lumea hittita. Tinuturile Greciei si ale Italiei au usurat doar difuziunea fierului, un centru metalurgic puternic existand tn Nord-Vestul Peninsulei Haemusului. Se stie ca Hittitii au pastrat cu multa grija secretul acestui mestesug. Numai dupa distrugerea statului hittit are loc difuziunea acestei descoperiri fundamentale in domeniul tehnicii si al civilizaliei protoistorice a Europei.

Transilvania si Banatul, au avut un rol important in metalurgia fierului, dupa cum mai inainle, avusesera un bun renume in prelucrarea bronzului, creindu-si o mare arie europeana de raspandire prin calitatea produselor. in Transilvania s-au descoperit cinci depozite cu o cantitate de circa 4000 kg de bronz, cantitate foarte mare pentru vremea aceea, dovedind importanta metalurgiei in acest teritoriu. in orice caz, la venirea Cimmerienilor in Dacia prin incursiunile ce le faceau pana in Europa centrala, ei au contribuit si la raspandirea metalurgiei fierului, introducand intre altele si harnasa-cientele cailor, tinuti in frau de zabale metalice de fier de tip traco-cimmerian. Spatiul tracic central a contribuit, inca de la inceput, la elaborarea tehnicilor de faurire a unor obiecte si la raspandirea lor: de pilda, fibula de tip Peschiera, facuta din fier, care poate fi gasita in nord-vestul Peninsulei Haemusului, in Grecia, in insulelele Egee, in spatiul carpato-dunarean, pana la Liov in Galitia, in tara Lesilor de mai tarziu. Prezenta acestui obiect in acelasi timp intr-un spatiu foarte larg presupune facilitatea circulatiei si comunicarii, inlesnita si de factorii tehnico-lingvistici, dar mai ales unitatea si gradul inalt al civilizatiei Tracilor.

Miscarile se petrec insa si spre sud-vest, caci Celtii ajung, in prima jumatate a mileniului I, in Spania, unde formeaza, impreuna cu Ibericii, o civilizatie atat in nord, in jurul muntilor Cantabrici, bogati in carbune si fier, sau in Galicia si in zona ocupata de Basci, a caror origine si stabilire nu au fost inca determinate, precum si in Valea Beticei, in jurul centrului numit azi Sevilla, unde ia nastere o cultura bazata pe fier, dar si pe aur, cum probeaza splendidele obiecte expuse in muzeul orasului.

Celtii, al caror centru de dezvoltare devine Galia, au descins si in Pe-ninsula Italica, in mod masiv in nordul ei, indeosebi pe Valea Padului, pana in Muntii Apenini, unde au creat orase si o seama de asezari mai mici si au dat nume riurilor si muntilor. indeosebi Galii Insumbri se fixeaza in centrul acestei zone, in Mediolanum (mai tarziu Milano). Dupa ce au trecut AIpii, Galii au strabatut Peninsula Italica, pana in sudul ei, multe hidronime de origina galica atestand prezenta lor in aceste parti. Roma a incercat sa stavileasca invazia galica, dar, pana la urma a fost cucerita pentru scurt timp. Aparitia agresiva a Galilor sub zidurile Cetatii Eterne a fost semna-lata, dupa legenda, de gastele Capitoliului (nu Campidoliului, caci fantezia, pentru a nu spune gastronomia populara, l-a transformat in „campuri de ulei"), iar populatia refugiata a lasat in fata lor doar pe batrani si pe copii.

Tot in epoca fierului au loc infiltratiile populatiilor ariene traco-illirice, in special pe coastele de rasarit ale Italiei. Italicii dau nastere in aceasta vreme culturii Villanoviene. Patrund in peninsula Mesapii, Yapigii si Siculii, iar in nord-estul Italiei se asaza Venetii. Pamantul Italiei primeste elemente de arhitectura si decoratie, care, dupa Springer „se acopera aproape total cu arta veche greceasca", arta cu radacini vechi tracice. Stesicoros (minus 640—555), poetul liric care a perfectionat poezia lirica corala — paralel cu nemuritorul Homer, fondator al poeziei epice — il conduce in apus pe Eneas, in opera sa Distrugerea Troiei. Tot el ii identifica pe locuitorii autohtoni ai Siciliei si Italiei cu Troienii. Trambitasul troian Misenos devine eponimul muntilor Miseni. Tucidide si Pseudoschylos, precum si altii, in relatarile lor, il urmeaza pe Stesicoros. Hecateu istoricul, considera ca orasul Capua a fost intemeiat de Troieni. Legendele Siracuzanilor pun in legatura cu Roma pe UIysse si Eneas, fapt subliniat de istoricul german Kornemann. Dupa Hellanicos, care scrie pe la anul minus 400, Ulysse si Eneas trec prin tarile Tracilor si Molotilor in Italia. Aici, femeile troiene, venite cu ei, le ard corabiile. Eneas intemeiaza orasul Rum, denumit dupa una din aceste troiene, nume care seamana si astazi cu formula bizantina si turceasca a patriarhiei de la Constantinopol, numita Rum Patriarhanesi. Deci, Roma poarta numele unei femei din Tracia, dupa aceasta versiune, pe cand dupa unii cercetatori cuvantul ar fi de origine etrusca. Si Aristotel, la randul sau, ne relateaza ca descendentii barbatilor achei si ai sclavelor troiene, ratacite cu corabiile lor pe malul Italiei, au procreat neamul Latinilor. Pe la anul minus 289, sicilianul Callias amesteca legendele lui Ulysse, Eneas si Romulus. Pe la anul minus 262, Timaios din Taormina desavarseste formula legendei troiene. Dupa douazeci de ani are loc, dupa celebrul istoric Mommsen, „primul contact dovedit intre Roma si rasaritul grec"... mai exact interventia Senatului roman pentru „Ilienii inruditi", adica pentru Troieni. Elvetianul Bachoffen a aratat cat de importanta era legenda lui Eneas pentru evolutia istoriei romane : „Noi, oamenii veacului al XIX-Iea... abia suntem in stare sa ne dam seama de forta pe care idealuri importante o dau unui neam intreg si cu atat mai putin putem sa punem in valoare insemnatatea pe care traditii populare, ca legenda lui Eneas, au avut-o pentru evolutia geniului unui neam. Noi consideram aceste legende drept produse literare, le consideram ca obiecte de polemica literara, le consideram ca basme tarziu concepute sau inchipuiri mitice asupra evenimentelor istorice. Dar in vremea antichitatii, aceste legende sunt elemente de forta si precum legenda noastra elvetiana, a lui Wilhelm Tell, are o influenta hotaratoare asupra evolutiei unui neam, epopeea lui Virgiliu pentru Romani este cartea populara preferata, numai din cauza faptului ca in aceasta epopee romanul isi recunoaste destinul si ideea dominanta a neamului sau". Tot Bachoffen mai releveaza ca tocmai flaminatul, adica preotimea cea mai inalta, cea mai nationala si cea mai romana de la inceput deriva de la Eneas. „Cu mandrie Roma putea sa priveasca inapoi spre sesul de langa Muntele Ida, caci originea troiana a celei mai vechi familii romane nu era o inchipuire desarta".

Cand, in urma expansiunii romane, invataturile rasaritului au patruns in cetatea eterna, spiritualitatea traca se manifestase deja puternic. Influenta traca se afirma in Venera elynica de pe Eryx din Sicilia apuseana, care a fost adorata pe Capitoliu. Kornemann o considera promotoarea zeitatilor Mater Idea, Mama Mare de pe Muntele Ida, care a fost acceptata in Pantheonul roman in anul minus 204. Zeul trac Dionisie este adorat in mod intens in Sicilia. intemeietorul marii puteri siracuzane poarta chiar numele lui. De la orasul Kyme (prababil Cuma, colonie greceasca in sudul Italiei), cultul lui Dionisie patrunde la Roma, impreuna cu zeitele Demetra si Core, precum ne arata un mare cercetator al religiei grecesti, Willamowitz. Este adevarat ca asa-zisul „Senatus consulturn de baccanalibus" din anul 186, cel mai lung manuscris antic care ni s-a pastrat in proza, gravat pe o tabla de fier, respinge acest cult, dar curand „Carus navalis", trasura lui Dionisie devine „carnaval". Dupa Kornemann, importanta acordata lui Dionisie la Roma inca nu a fost indeajuns cercetata. Acest cult are importanta si in viata statului, caci religia lui Dionisie in rasaritul elenistic al Diadochilor alexandrini a fost pusa foarte timpuriu in slujba cultului domnitorilor Dia-dochi, devenind un instrument de propaganda politica.

Fenomene asemanatoare se prezinta in cazul pitagoreismului — o filo-sofie religioasa lansata de marele matematician — care s-a afirmat prin opera lui Ennius. De la ordinea de batalie a Samnitilor, care au decis soarta bata-liei navale de la Actium, Roma devenita mare putere a preluat mereu ele-meate rasaritene, chiar mai mulfc decat s-a crezut pana acum, direct sau indirect din spatiul tracic.

In acest mileniu, Italia mai este teatrul unei noi invazii, si anume aceea a Etruscilor. Mclver este de parere ca Etruscii ar fi venit inca de prin seco-lul al XII-lea anterior, cand are loc si invazia „oamenilor marii" in Egipt. Textele egiptene vorbesc despre un popor, Thrusa, pe care multi istorici il considera a fi poporul etrusc. invatatul Piganiol crede insa ca Etruscii vin din Asia Mica, in secolul al VIII-lea anterior, in urma invaziei Traco-Cimmerienilor in acea zona. Italienii ii considera pe Etrusci ca populatie indigena. Cum remarca insa Bosch-Gimpera, onomastica etrusca are surprinzatoare asemuiri cu onomastica Lydienilor, Frigienilor si Urartienilor. Dupa Vladimir Georgiev, etrusca este o limba inrudita cu hittita. Lingvistul comparatist roman, A. Vraciu, afirma ca sunt asemuiri surprinzatoare intre limbile romana, albaneza si etrusca, in toate cele trei limbi intalnindu-se cuvinte care au o origine preromana. in baza acestei constatari lingvistice, s-ar putea presupune originea europeana a Etruscilor.
Mai apropiat de faptele istorice, Herodot afirma cu hotarire ca Etruscii au venit din Lydia.

Important de suhliniat este faptul ca, in mileniul intai anterior, mai pre-cis in secolul al optulea anterior, s-au creat centre de putere, intre care doua cetati menite sa transforme istoria lumii, intelegand prin „lume" istoria Europei si a hinterlandului sau, reprezentat de Marea Mediterana, cu zona africana si anatoliana. Aproape paralel, s-a fondat orasul Athena, care se va afirma prin cultura, si orasul Roma care va domina lumea. Ultimul, ca stat european, a trecut prin trei faze politice, de regat, republica si imperiu, unificand lumea antica pe atunci cunoscuta, si impunand cu forta ostilor, forta legii romane. Astfel, ea a instaurat o ordine internationala de durata. La aceste centre (simboluri a doua peninsule) s-au mai adaugat si centrul de putere de la Pella, al imperiului macedoncan, precedat de altele intemeiate de Odrisi, Illiri, Epiroti, Bosporanii pontici Cimmerieni, Geto-dacii Iui Burebista etc.