Privind spatiul tracic pe harta Europei, distingem tending si aspecte culturale diferite : unele sub pecete geto-daca, din nordul Muntilor Haemus pana in Boemia si Silezia si pana la Bug, altele sub pecete traca de coloratura elenizanta, in sudul Dunarii. O tendinta illirizanta in partea muntoasa, de apus, cuprindea ambele parti ale Marii Adriatice. In partea de rasarit a peninsulei, Tracii aspirau la realizarea unui regat care sa cuprinda, bineinteles, si coastele, deci si cetatile grecesti, consi-derate spiritual ale lor, numai ca aceste cetati maritime, cu o concentrare de populatie si o viata mai vie, urmareau ca ele insele sa ajunga la conducerea unui asemenea stat. Intre acestea, in primul rand era polisul Athenei. Nazuinta s-a realizat mai tarziu prin hotarirea lui Constantin cel Mare, dar sub forma diferita, caci el a transferal capitala ,,imperiului Daciei de Vest" organizat de Romani, la Constantinopol. Cu timpul, desi au existat mari eforturi de latinizare din partea lui Justinian, acest oras a fost bizantinizat, realizandu-se astfel, la o distanta de veacuri, o straveche aspiratie elenica. Partea de vest a peninsulei a aspirat, la randul ei, la regate si imparatii autonome, caci regele Pirus a urmarit sa realizeze un stat care sa cuprinda nu numai triburile din Peninsula Haemusului, dar si triburile illire din toata partea de est a Italiei.
Spatiul illiro-trac a oferit posibilitati de afirmare si crearea de centre de putere si pe coasta vestica a peninsulei Haemus, dupa cum a fost Epirul si Dardania, fara-mama, inaintea celei mai mari centralizari de putere din Haemus, din Europa si din lume, precursoare a Imperiului roman, a Regatului si apoi a Imperiului Macedonean, ajuns la culme sub Alexandru cel Mare.

Dardania. Tribul de baza al acestei tari a fost acela al Dardanilor. Aceasta nu inseamna ca alte triburi infratite nu faceau parte din aceasta fara, incepand cu cele de la confluenta Dunarii cu Drava, in asa-zisa Moesia, si pe toata Valea Moravei ce se varsa si ea in Dunare, apoi cele de peste cumpana apelor, dincolo de Naissus, pe Valea Vardarului, peste Scoplia pana in Macedonia, cuprinsa si ea partial in aceasta prima organizare. Regiunea avea munti si codrii ce tineau cale de cel putin trei zile, oferind toate cele ce Io da o padure, ca vegetatie si fauna. In sanul muntilor insa mai sunt minereuri diverse, ceea ce a prilejuit si aici dezvoltarea metalurgiei descoperite la nord, dincolo de Dunare, in bazinul metalifer si carbonifer al Transilvaniei si Banatului. Ocupatiile Dardanilor erau numeroase, caci numeroase erau si clanurile acestui neam, cu nume diverse, intre care cei mai de seama se aratau Galabrii si Thunatae. Numele celor dintai ne duce cu gandul la Calabria de astazi a Italiei, nume dat tocmai de un trib al Calabrilor coborit la un anumit moment istoric in Italia de sud.

Prezenta numeroaselor ape pe teritoriul lor i-a obisnuit pe Dardani si cu ocupatiile pescaresti in interior, iar triburile illire de pe coasta dalmata au dat navigatori temerari, care isi castigau existenfa din comertul pe mare.

Cat timp viata triburilor dardane se desfasura linistit, in cadrul indelet-nicirilor patriarhale, iar populatia excesiva pleca, nu s-a pus problema unui stat puternic. Legaturile intre triburi erau de buna vecinatate si de intelegere, fara nevoia unei unitati centralizate. Venirea popoarelor din alte semintii, cum au fost Celtii, in miscarea lor spre est si spre sud, i-a facut pe Dardani sa-si dea seama de nevoia unui stat unitar si viguros. In secolul al III-lea ante-rior, se realizeaza acest regat, devenind o putere capabila sa ameninte Mace-donia, cu care nu odata a avut conflicte. Paralel se dezvolta si Statul Roman, care, ajungand in contact cu Peninsula Haemusului, in diferitele sale razboaie illirice si macedonene, a intrat in conflict cu Dardanii. Cu toata valoarea lor militara si unele victorii pe care le-au castigat, Dardanii au fost pana la urma supusi de Romani. Invingatorul lor a fost consulul Scribonius Curio, in urma bataliilor diutre anii minus 76—74. Cazut sub dominatia romana, statul dardan a fost incadrat in provincia Moesiei. In tot acest rastimp, populatia a devenit furnizoare de grane, metale si soldati, cunoscuti de altfel pentru vitejia lor. Imparatul Vespasiau a format chiar o unitate militara din Dardani, des utilizata in diferite parti ale imperiului. Nu este exclus sa fi fost indreptata si impotriva fratilor lor de la nord de Dunare, de unde si conflictele ocazionale cu Dacii, care coborau in Moesia. Pentru a stapani in liniste aceasta provincie, statul roman a construit drumuri si cetati, printre care demna este de mentionat Ulpiana, devenita apoi Nicopolis.

Cu toate ca Dardania a fost integrata in Imperiul roman, locuitorii ince-tateniti si limba latina clasica impusa ca limba oficiala a statului, constiinta traco-dardana s-a conservat de-a lungul vremurilor. Printre Dardanii de seama trebuie amintit imparatul Constantin cel Mare, care s-a nascut la Naissus. Toata zona traco-illira a dat o seama de alti imparati, despre care se va vorbi la locul cuvenit. Amintim aici ca, in secolul al VI-lea, constiinta traco-dardana a aparut iiitr-o maxima expresie a sa, prin cei trei imparati justinieni ai impe-riului de rasarit: Justin I, Justinian si Justin al II-lea. Acestia, desi traco-dardani, ca cetateni constienti ai Imperiului roman auf acut tot ce le-a stat in putinta, indeosebi Justinian, pentru a pastra caracterul latin al statului. Imperiul incepuse sa se grecizeze intr-un ritm prea accentual, impunandu-se tot mai mult limba elena, care s-a raspandit inca din antichitate, pi in comert si mai ales datorita prestigiului de care s-a bucurut cultura greaca, fara a fi sustinuta oficial de o forta politica statala. Justinian a reintrodus limba latina si a creat, prin tracul Trebonian, nemuritoarele opere : Pandetele si Insiifuliones, conservand si reactualizand dreptul roman, baza dreptului de astazi al Europei si al lumii. In secolul al V-lea, Dardania renaste ca provincie autonoma, detasata de Moesia, si reia o fizionomie administrativa, care nu putin a contribuit la redesteptarea constiintei stravechi.

Dardania a fost punctui de intilnire a unor popoare, ca Celtii si mai tarziu Slavii. Bineinteles, Dardanii au opus rezistenta in numeroase batalii, la inceput. Singuri, mai tarziu ca cetateni ai Imperiului Roman. Cetele slave infiltrate odata cu decaderea imperiului roman de rasarit, s-au erijat in conducatori. Populatie considerata pasnica, dar in realitate agresiva si cruda, dupa cum o descriu unii istorici, ea venise aici fara nume. Si-a castigat, cu sau fara justificare, epitetul de ,,servi", de la latinul ,,servus", care, in scrierea chirilica adoptata din greceste, avea sa dea prin ,,b" citit ,,v", Serbi si Serin, adieu tara Servilor sau a Sclavilor. Acesta a ajuns sa fie numele de azi al Dardaniei de altadata. Populatia desigur nu este mult schimbata, caci desi aceste cete din rasarit, desprinse din neamul Slavilor. Se zice ca ar fi fost mai numeroase decat cetele altor navalitori, ele nu au inabusit populatia locala numeroasa si prolitica. Numai prin impunerea altei limbi si a desnationalizarii localnicilor s-a ajuns la o populatie mare ca numar, cu un nume atat de nepotrivit. Mai putem adauga si faptul ca in Cosova si Metohia ar exista clanuri celtice, intalnite pana in vremea primului razboi mondial, dupa marturiile fostului ofiter francez, cardinalul de mai tarziu, Eugene Tisserant.

Illiria. In zona nord-vestica a Peninsulei Haemusului, in Pannonia, in Noriciim si in Vendelicia, pana in tara Retiilor, a EIveiei de azi, se intilneau triburile illire sau traco-illire, cu unele denumiri locale, dupa zonele geografice pe care le populau. Coasta Dalmata si apoi Hertegovina si Muntenegrul, toata Albania, cu infiltratii in Macedonia si in Epir, erau, de asemenea, locuite de triburi illire. Acestea s-au deplasat, la un moment dat, si pe coasta de est a Italiei, pc care au ocupat-o, in intregime, de la nord pana la calcaiul cizmei italice, si accasta inaintea stabilirii coloniilor grecesti, care nu au gasit pamanturi deserte si nelocuite, ci dimpotriva, prelucrate de aceasta populatie sau de cele din interior, Samnite. Scopul coloniilor era, in primul rand, acela de a comercializa produsele acestui pamant mai roditor decal al Greciei, precum si pestele pescuit in bogatele ape ale Adriaticii. In nord s-au stabilit Venetii Dalmatii si Liburnii pe ambele coaste, Japidii, iar mai la sud, Mesapii si Lapigii. Toti erau incercati navigatori si ajunsesera sa fie atat de bine organizati la un moment dat, incat au devenit o preocupare pentru Statul Roman. Acesta a sustinut mai multe razboaie asa-zise illirice, incepand cu cel din anii minus 229—228. Alte triburi erau Aitolii, Molosii si Molotii, care au avut si un rege, pe Arybas. Alexandru Macedon se simtea mult mai legat de Aitoli, decat de Dorieni si Eleni. Tribul Ardiailor pare sa fi dat numele Marii Adriatice, cum s-a mai spus, iar acest mare trib era, in realitate, dominat de Illiri. Un neam de-al Illirilor, trecand dincolo de Pannonia, spre nord, a ajuns pana la Vistula, sub numele de Lugi si se pare ca insasi Lusatia este legata de ei.

Illirii erau un popor viguros, faurit intr-o ambianta muntoasa, unde mintea se ascutea in lupta zilnica cu natura aspra si zgarcita, oteliti pe mare, in lupta cu valurile ridicate de Bora-Boreas ce sufla puternic. La acestea se adauga o vitejie si un dispret fata de moarte nascute din credinta in nemurire si in zeii specifici tribului lor. Cu aceste insusiri n-a fost greu, la un moment dat, sa constituie un stat si sa aiba regi. Asa se vorbeste de un rege Agron, fiu al lui Pleurates, care a avut ca sotie pe Teuta, regina destoinica. La pierderea sotului, urmandu-i ca succesoare, Teuta a avut curajul sa infrunte Senatul roman si sa afirme ca Illirii ,,nu pot fi opriti sa-si castige hrana pe mare", aparand prin aceasta drepturile de pescuit in ,,lacul illiric" (Adriatica), spre care Romanii si-au indreptat privirile abia dupa unificarea Italiei.

Alt rege al Illirilor, Gentius, a domnit peste saptezeci de orase. Capitala lui, Scodra, dainuieste si astazi. Dupa cum povesteste Diodor din Sicilia si Titus Livius, Gentius stapanea si prin partile stramtorii de la Otranto peste Taulanti, unde era localitatea Epidamnus din Epir, asa cum indica si Tuci-dide. La fel, domnea peste Pharos si peste insula Curzola, azi cunoscuta sub numele de Corfu. Romanii au oprit aceasta expansiune. Gentius, fiul lui Pleu-rates si al unei illire, Euridice, s-a casatorit cu Etieva, si a avut cu ea doi fii, pe Pleurates al II-lea si pe Scordilaides. In urma uneltirilor Grecilor din insula Issa, cu toate demersurile incercate prin solii lui Tenticus si Bellus, Gentius este atacat de Romani. Capitala sa este asediata si, dupa o rezistenta de o luna de zile, cade. Regele e facut prizonier. Anicius, invingatorul sau, l-a purtat pe regele Illirilor legat de carul sau de triumf. I-a ramas mostenitor un copil sub tutela mamei sale vitrege, dar Romanii au avut grija sa scape si de acest rival, spre a nu avea blocat drumul spre Haemus.

Mai tarziu, pe cand Romanii erau angajati in cel de-al doilea razboi punic, Illirii se aflau sub domnia lui Dimitrie din Pharos, a lui Pleurates si a lui Scordilaites, acesta din urma de origine scordisca. Tribul Aitolilor, la randul sau, a avut ca regi pe Pleurates, pe fiul lui Scordilaites, pe Aminandar din clanul Atamanilor si altii.

In timpul celui de-al treilea razboi macedonean, alaturea de Perseu, se aflau si Illirii. In felul acesta, au fost si ei batuti si si-au pierdut independenta. Illirii aveau sa-si recapete importanta mai tarziu, printr-o seama de imparati romani ridicati din randurile lor, in frunte cu Diocletian, illir din Salona (Dalmatia), puternic inclinat sa favorizeze provinciile de bastina. Diocletian a reformat statul, alcatuind o noua constitute imperiala, impartind in patru imperiul, el alegandu-si Orientul cu Tracia, Asia si Egiptul. Capitala sa era la Nicomedia, in Bithynia. Dupa douazeci si unu de ani a abdicat si s-a retras in palatul de la Salona-Spalato. Diocletian a fost cea mai mare glorie a Illirilor deveniti cetateni romani.

Un imparat illir, menit sa joace un rol deosebit in istoria Daciei, a fost Lucius Domitius Aurelianus, nascut in Pannonia la 214, proclamat imparat la 270. Aurelian a purtat o seama de razboaie contra Gofilor, a Germanilor, a reginei Zenobia din Palmira, care voia sa creeze un imperiu oriental, a introdus unele intelepte masuri administrative si a zdrobit rascoala lui Firmius in Egipt, precum si a lui Tetricus, in Galia, fapt pentru care, in anul 274, i s-a acordat titlul de Restitutor Orbis, adica ,,Restaurator al lumii", ,,al Imperiului". Aure-lian a introdus la Roma cultul ,,Soarelui Nebiruit", pentru a impiedica raspandirea crestinismului. Serbarile mari in cinstea Soarelui Nebiruit se desfasurau la 25 decembrie. Crestinismul a preluat aceasta sarbatoare si aceasta data calendaristica, atribuindu-le insa alte semnificatii: Nasterea lui Cristos Nazarineanul in Bethleem, dupa cum spun Scripturile. In anul 271, Aurelianus si-a retras legiunile si administratia din Dacia, incredintandu-i acesteia misiunea indirecta de aparare a limesului roman prin fortele proprii. Infruntandu-se cu Gotii, Daco-Romanii i-au ajutat pe Romani sa-si degajeze o parte din legiuni spre a le utiliza in locuri mai primejdioase. Romanii au pastrat totusi unele garnizoane si fortarete atat pe dreapta, cat si pe stanga Dunarii.

Neastamparatii Illiri au dat mult de furca imperiului. Numai in vremea lui Augustus si a succesorilor sai au reusit Romanii sa-i pacifice pe Illiri si sa-i linisteasca pe regii acestora.

Dar daca Illirii nu s-au putut realiza si afirma mai temeinic printr-un regat din pricina multimii clanurilor si regilor lor ce guvernau aceasta numeroasa semintie, ei insa au determinat, printr-o participare masiva, crearea regatului si a imperiului macedonean, imperiu bazat in realitate pe Illiria, Tracia si Peonia.

Illirii au intemeiat o seama de orase ramase si azi, cum este faimoasa Ragusa, devenita Dubrovnic, Rhizon, devenita Rizano, Cattaro, in antichitate numita Ascrisium sau Ascrion. Mai exista si orasul Thermidava, pomenit de geograful Ptolomeu, care marcheaza prezenta elementului traco-dac in spatiul traco-illir. 0 caracteristica generala a toponimiei de origina illira este sufixul in -ona, dupa care se pot identifica o seama de orase din Italia, incepand cu cele de pe coasta adriatica, si anume Ancona, Salona, Navona, spre interior, Sulmona, Verona, iar pe coasta tireniana, Savona. In cantonul Ticino din Elvetia gasim, de asemenea, orasul Ascona.

Spiritualitatea illirica se baza pe religia politeista, comuna si tracilor, dar illirii aveau zei proprii ca Hindus, Iria, lea. Madaurus, Seutona, fara a fi inconjurati de prea mult mister, dar suficient de autoritari spre a intretine vitejia si cumpatarea in viata de toate zilele a slujitorilor lor. Illirii foloseau ca bautura vinul (si nu numai pentru ritualurile sfinte), foloseau si berea slaba, un fel de braga (regelui lor Gentius atribuindu-i-se inventia unei bauturi din plante, asa-numita ,,gentiana", un fel de absint), dar si miez obtinut din mierea de albine, caci si Illirii cresteau albine in livezi si pe colinele inflorite.

Triburile traco-illire din zona muntilor Dinarici nu s-au intins numai pe coasta de rasarit a Italiei, dar si spre nord, uude ocupau intreaga Pannonie. Ele stapineau si o alta mare regiune numita Noricum. Pe timpul Romanilor, Noricum cuprindea practic toata Austria, o parle din Bavaria si din Stiria austriaca, marginindu-se la vest cu Retia Elvetilor de azi. Ei s-au opus tri-burilor celtice, cu care s-au infruntat in momentul cand acestea s-au pus in miscare, impanzind Europa. Cu timpul s-au amestecat cu Celtii (Norici, Taurisci, Alauni) precum si cu alte neamuri germanice, coborate din nord, din acest amestec rezultand Austriecii de azi, care mai au in vinele lor si ceva sange latin din timpul stapanirii romane, cu centrul la Vindobona (Viena). La cucerirea regiunii de catre Romani, Noricum a devenit o provincie, iar mai tarziu, sub imparatui Dioclefian, prin reforma adusa de el, aceasta provincie a fost impartita in doua, si anume : in Noricum Ripense si Norirum Mediterraneum.

Prin Traco-Illiri, spatiul tracic s-a intins in toata zona apuseana a peninsulei Haemusului, pana la Dunare, urmandu-i cursul spre a cuprinde Pannonia, Noricum si jumatatea de rasarit a Italiei, care are astfel trei componente: una rasariteana, illirica, alta apuseana, etrusca, si alta derivand din Troienii descalecatori, fundatori legendari ai Romei.

Constiinta traco-illira au mai pastrat-o azi Albanezii, care se numesc ei insisi ,,schipetari". Limba lor actuala prezinta fenomene interesante de apropiere, pe vechi baze ariene, cu limba romana, cum a demonstrat-o intr-un studiu savant prof. I.I. Russu, si reprezinta cheia enigmei etrusce, cum a aratat-o mai demult invatatul Vraciu si mai recent cercetatorul Zacharias Mayani. Nu mai putin, dialectele grupurilor aromanesti din Epir, care se afla azi parte in Albania, parte in Grecia, vadesc unele legaturi cu limba traco-illira.

Dialectele italiene, mai mult decat limba clasica, cuprind influente si cuvinte din traco-illira de altadata, dar un studiu comparativ complet si temeinic asupra dialectelor iu raport cu limba traco-illira de ieri si cu limba albaneza, aromana si romana de azi, nu s-a facut inca.

Epirul o alta afirmare pe plan politic a neamurilor traco-illire din Penin-sula Haemusului s-a produs in regiunea Epirului, care se Intinde in jurul Mun-tilor Cerauni si a masivului Pindului. Din acesti munti coboara riuri, torenti proveniti din neaua topita, formand lacul Ianina. Epirul se intinde din acesti munii pana la Marea lonica, in extremitatea de sud a Adriaticii, avand in fata, in Italia, peninsula Salentina. In genere, relieful Epirului este muntos, fara a fi lipsit totusi de zone de ses in partea de coasta, zone aparate de vanturile nordului, ceea ce ingaduie cultivarea portocalului. Ocupatia principala a popu-latiei a fost pastoritul pe cele doua versante ale muntelui, scaldat de riuri repezi, catre zonele joase ale Prevezei si ale Valonei. Din lana de aur a oilor si laptele bun pentru branzeturi s-a tras bogatia acestei regiuni in toate timpurile, sub chipul galbenilor de aur.

Acestea au fost resursele care au sustinut statul format in secolele al V-lea si al IV-lea anterioare, atat sub forma de regal la inceput, cat si de republica federative apoi. Maxima afirmare a regatului Epirului s-a savarsit sub regele Pirus al II-lea, dar inaintea sa a domnit Placid, tatal sau, care a trait intre anii minus 319—272. Despre Eacid se stie ca a fost detronat de catre Cassandru, regele Macedoniei, dupa moartea lui Alexandru cel Mare. Nu i-a ramas altceva de facut decat sa plece in exil.

Dinastiei care a tinut in maim destinele regatului Epir i se atribuie des-cendenta din eroii legendari ai luptatorilor de la Troia. Se spune ca, din Neoptolem, s-ar trage dinastia epirota a Eacizilor. Neoptolem era fiul lui Achile si al Deidamiei, si era unul din razboinicii ascunsi in Calul Troian. El a fost acela care l-a ucis pe Priam si l-a aruncat din inaltimea unui turn pe Astianax, fiul lui Hector. Neoptolem si-a luat de sot.ie pe Hermiona, fata lui Menelau si a Elenei, dar si pe Andromaca, voind sa aiba cel putin doua neveste. Prima insa nu i-a adus noroc, caci fostui ei logodnic, Oreste, muncit de gelozie, n-a putu sa-l ierte si l-a ucis.

Primul rege al Epirului pare sa fi fost Alceta I, dupa a carui moarte, sur-venita la minus 373, a ajuns rege Neoptolem I, impreuna cu fratele sau, Aribba. Lui Neoptolem, i-a urmat la tron fiul sau, Alexandra Molossul, la anul minus 357. Una din surorile lui Olimpia, avea sa devina sotie a lui Filip al II-lea al Macedoniei, mama lui Alexandru eel Mare.

A mai existat un Neoptolem al II-lea, fiu al lui Alexandru Molossul, care a domnit numai patru ani, de la minus 302 la minus 298, cand s-a reintors Pirus. Au domnit impreuna un oarecare timp, pana cand Pirus a gasit de cuviinta sa-i incredinteze lui Neoptolem al II-lea o misiune mai pasnica, in cealalta lume. Epirul a dat oameni de valoare care s-au distins in vestitele lupte ale lui Alexandru cel Mare.

Afirmarea cea mai stralucita a acestui regat a realizat-o , fara indoiala, Pirus, care a ajuns la domnie pentru prima oara intre anii minus 307—306, dar nici el n-a avut prea mult noroc si si-a pierdut coroana, tot din pricina lui Cassandru. Ducand o politica de invrajbire, Casandru urmarea sa incadreze Epirul in Macedonia. Abia cand acesta a fost invins de catre Demetrie Poliorcetul, Pirus a redevenit rege al Epirului. Dupa ce-a scapat de Neoptolem si si-a organizat statul, stapanit fiind de mari ambitii, ca si alti regi din timpul sau, cu totii visand rangul de rege peste regi, ceea ce fatal ii impingea la o politica de cuceriri teritoriale si de dominare a triburilor inrudite, Pirus si-a indreptat privirile spre Italia. La indemnul Italiotilor din Taranto, s-a lansat contra Romanilor, in anul minus 281, obtinand in acest prim razboi o victorie la Eracleia si apoi la Ascoli, in anii urmatori. Insufletit de succes, n-a pregetat sa-si continue marsul victorios si sa strabata toata Calabria, pana in Sicilia, unde i-a batut pe Cartaginezi. Prin aceasta a adus indirect un serviciu Roma-nilor, care au avut de infruntat in mai multe razboaie prezenta Cartaginezilor in Sicilia si concurenta lor comerciala. In loc sa-i multumeasca, la intoarcerea in Italia Romanii l-au infruntat din nou si, de data aceasta, Pirus a fost batut la Beneventum, la minus 275. A izbutit totusi sa se intoarca acasa, in Epir, unde nici bine nu si-a venit in fire, ca a fost silit sa-si reia campania impotriva Macedoniei si a cetatilor grecesti in frunte cu Sparta. In batalia data pentru cucerirea orasului Argos, Pirus a pierit, nu se stie bine daca pe campul de lupta, ca un mare viteaz cum a fost, sau din pricina vreunui microb elenic ce domnea in Argos fara sa fi fost vazut si contra caruia nu luase masuri militare si sanitare potrivite.

Incercarea lui Pirus de a crea un mare regat occidental, bazat pe cetatile grecesti, a aparut, la timpul sau, foarte normala, caci parte din urmasii lui Alexandru, unchiul sau, au incercat acelasi lucru, ca de pilda Antioh, Ptolo-meu, Seleuc si alti generali. Imperiul lui Pirus trebuia sa cuprinda, in afara de Epir, Italia meridionala, Sicilia si chiar teritoriile cartagineze ale Africii. Aspiratia catre acestea din urma i-a facut pe Sicilieni, care trebuiau sa finan-teze expeditia, sa se revolte, ramanandu-i fidela doar cetatea Taranto din sudul Italiei. Initiativa sa ar fi avut sorti de izbanda, caci se baza pe insasi dorinta cetatilor grecesti din Italia de a avea o organizatie superioara si autonoma. Ele vedeau in Pirus insusirile soldatului si conducatorului, iar Imperiul macedonean al lui Alexandru, care a impresionat atat de profund lumea antica, era o chezasie, caci Pirus se tragea din marea familie a monarhilor traco-illiro-macedoneni. Pe de alta parte, cetafile grecesti din Italia se simteau amenintate de puterea crescanda a Romei, dupa cum, in prealabil, au simtit puterea regatului Samnitilor. Insisi Cartaginezii se instalasera bine in Sicilia, peste coloniile grecesti, si aspirau sa-si extinda dominatia si asupra coastei italiene. Era fireasca deci simpatia lor pentru un mare comandant epirot.

De la Pirus ne-a ramas totusi ceva : expresia ,,a la Pirus", folosita in toata lumea pentru o victorie atat de costisitoare, incat echivaleaza cu o infrangere. Dintr-o astfel de victorie atat invingatorul cat si invinsul ies cu oasele frante. Asa i s-a intimplat lui Pirus in batalia cu Romanii la Beneventum, la anul minus 275. Salvarea lui s-a datorat cavaleriei bine instruite si ,,tancurilor" de pe atunci reprezentate de elefantii primiti din partea regelui Egiptului, Ptolomeu Cheraunul.

Epirul mai este cunoscut si prin faimosul oracol de la Dodona, aflat la poalele muntelui Tomaros, la scurta distanta de orasul actual lanina. Lacasul era frecventat inca din epoca neolitica, pe cand se practica aici un cult local, continuat si in epoca bronzului. Peste acest cult indigen, s-a adaugat cultui Marei Mame, adorate in preajma unui stejar sacru, ceea ce ne duce cu gandul nu numai la Muma Padurii, ci si la faimosul stejar vanjos, cu coroana inalta, larga si maiestuoasa si cu trunchiul dotat cu multe coaje si radacini robuste, adanc infipte in pamant. Probabil aceasta apropiere intre Muma Padurii si Stejarul Vanjos i-a facut pe Greci sa introduca in Epir, in secolul al VII-lea, cultui lui Zeus Atotputernicul, iar zeita strabuna, imbatranita fiind, sa fie trecuta pe al doilea plan, sub numele de Diana, si sa-i devina tovarasa de viata zeului suprem, nu pentru a-i inspira noi initiative (care, de altfel, niciodata nu i-au lipsit nici pentru zeite, nici pentru eroine si nici pentru muritoare de rand), ci mai mult spre a-l potoli si a-i domoli actiunile. Marele Homer povesteste ca, intr-o anumita pestera, se afla oracolul care dadea raspunsuri prin fosnetele stejarului de afara. Ele erau interpretate, ca de obicei, de sacerdotii specializati, numiti Selli, prescurtarea probabila a ,,Serviciului Ellenic de Iniormatii". Sacerdotii traiau in pesterile invecinate, desigur bine mobilate, luminate si incalzite. Numai baia le lipsea, caci una din obligafiile acestor sacerdoti — care au lasat multi invatacei pana in zilele noastre — era aceea de a nu se spala niciodata, ca astfel, prin mirosul lor specific sacerdotal sa-i aiba la distanta pe credinciosi, acestia fiind obligati sa asculte raspunsurile cu mana palnie la ureche, intelegandu-le doar pe jumatate. In felul acesta, prestigiul lor sporea, orice oracol care se respecta trebuind sa fie misterios si cat mai neinteles, caci de aceea e oracol. Dodona era socotit oracolul cel mai mare din sud-estul european si regele Pirus a construit si impodobit localitatea cu noi edificii, un teatru, asezaminte de sanatate si de infrumusetare, poate chiar bai, dar numai pentru peregrini, asa dupa cum s-a vazut in cioburile si metalurile descoperite de arheologi.

Regatul Epirului a inceput sa decada dupa moartea bravului rege Pirus, devenind mai intai republica federala, pana cand, in anul minus 167, a fost cucerit printr-un razboi crancen si indelungat de consulul Paulus Emilius s-a transformat in colonie romana. Colonia a fost integrata in provincia Macedoniei, apoi a Achaiei, pentru a-si recapata independenta pe timpul imparatului Vespasian, stabilidu-si atunci capitala in orasul Micopolis. Sub Dio-cletian, in urma reorganizarii sale, alaturi de Epirus refus, s-a adaugat o noua provincie numita Epirus Nova, cuprinzand o parte din Macedonia si avand drept capitala orasul Dymhachium, Dures albanez de astazi.