Primele unelte si podoabe metalice folosite de Tracii din spatiul carpato-dunarean au fost de aur. Arheologii insa n-au inclus pretiosul metal in clasificarile lor, oprindu-se cu precadere asupra bronzului si fierului. Poetii, in schimb, au glorificat epoca de aur a omenirii si s-au ocupat mult de paradisul mitic, situat de ei in tara Hiperboreenilor. Tot asa de bine cum se vorbeste despre o epoca a bronzului, se poate vorbi si despre o epoca a aurului si a cuprului, metale folosite inca inainte de inceputurile metalurgiei, care presupune existenta focului si reducerea minereurilor in cuptoare speciale. Inflorirea cu totul neobisnuita la care ajunsese Dacia in epoca bronzului a facut-o sa devina faimoasa in lumea antica. In razboiul troian, Rhesos, regele Tracilor, apare cu cai albi ca zapada, iuti ca vantul, fiind dotat cu arme de bronz si incarcat cu podoabe de aur, care, spre nenorocirea lui, aveau sa-i atraga moartea.

Dacia, leaganul neamului Trac, purta si numele de Getia, dat de catre Greci. Acestia aveau obiceiul de a atribui localitatilor si populatiilor nume proprii spiritului lor, dupa cum si CeltiIor tot ei aveau sa le atribuie numele de Galati. De-a lungul primului mileniu, viata in Dacia-Getia se desfasura pasnic. De la anul minus 1200, beneficiind de descoperirile tehnice aplicate in agricultura, de elaborarea si folosirea produselor obtinute din cresterea vitelor, locuitorii au inceput sa se stabileasca in asezari fixe, in sate mai concentrate decat cele din nord. Istoria nu pomeneste prea multe despre viata bucolica a acelor vremi. Fiecare trib purta o denumire specifica zonei ocupate si avea o capetenie. Uneori intervenea autoritatea uneia dintre capetenii sau a unuia dintre regi, care reunea micile “state" sub forma unei federatii, formula de altfel foarte mult folosita de cetatile grecesti si in Orientul antic. La Traci si indeosebi la Daci, polisul avea in parte drept corespondent “dava".

Referinte scrise cu privire la marea tara a Tracilor aflam la istoricul Hecateu din Milet, care vorbeste despre tribul Crobizilor si al Tirizilor din preajma Dunarii si a Marii. Pe Tracii localnici ii numeste cu precadere Geti, ca si pe cei din campiile Munteniei si Moldovei, de la Gurile Dunarii, din Getia Minor. Hecateu e un bun istoric, cu renume in secolul al VI-lea anterior, lasand o scriere intitulala Inconjurul Pamantului, in doua parti, una consacrata Europei, alta Asiei, precum si primele harti geografice, imaginate dupa informatii obtinute de la calatori. Datele lui sunt pretioase, deoarece au deschis fagasul istoriei de mai tarziu, avand ca obiect povestirea faptelor petrecute intr-un stat sau altul. In secolul V, istoricul cel mai de seama, care si-a castigat titlul de “parinte al istoriei", a fost Herodot. Calatorise mult, avusese prilejul sa se documenteze la fata locului, vorbise chiar cu unele capetenii trace. Toate aceste contacte personale, ca si stirile de la cetatenii cetatilor grecesti de pe coastele Marii Negre, il convinsesera cat era de important, de numeros si de raspandit neamul Tracilor. El cunoscuse diferite triburi trace si reusise sa le caracterizeze cu patrundere. Vorbind despre Geti, spunea ca “sunt cei mai viteji si mai drepti dintre Traci", iar evenimentele de mai tarziu aveau sa dovedeasca din plin adevarul acestei afirmatii.

Informatii istorice despre triburile trace din cuprinsul Traciei Mari, in sensul cel mai larg, cuprinzand tot spatiul tracic si centrul sau, Dacia, ne-au parvenit in mod indirect, prin relatarile istoricilor privitoare la actiunile unor popoare. Asa bunaoara, vorbind despre expeditia persana a lui Darius in Europa si in nordul Dunarii, Herodot spune ca, in anul 514 : “Darius dupa ce a trecut Bosforul pe podul de vase, isi croi drum prin Tracia, ajungand la izvoarele raului Tearos". Dupa ce depaseste teritoriul Traciei (in sensul ei restrans), Darius a sosit “la un alt curs de apa numit Artiscos, care curge prin tara Odrisilor". Indreptandu-se spre Dunare, oastea Iui Darius a intalnit triburile Scirmiazilor si ale Nipseenilor, care s-au supus fara lupta, impresionati de numarul ostilor, cata vreme Getii s-au opus (fapta socotita nechibzuita de Herodot) si batandu-se au fost infranti, cu toata vitejia lor, neputand sa faca fata puhoiului persan. In ziua urmatoare, Getii au fost constransi sa-l insoteasca pe Darius in expeditia sa prin Scitia. Luptele cu Scitii nu au fost incununate de succes si Darius a fost nevoit sa se retraga la sudul Dunarii. Nu mult dupa aceea, a parasit Europa, dar a lasat pe generalul sau, Megabasos, cu o oaste de optzeci de mii de oameni, pentru a intari stapanirea persana din Tracia propriu-zisa. In incheiere, Herodot precizeaza ca generalul persan: “Isi purta armata prin Tracia, aducand sub ascultarea regelui fiecare cetate si fiecare neam, care locuia in aceasta tara, caci asa ii poruncise Darius, sa cucereasca Tracia". Si din acest citat ne putem da seama cat era de intens locuita de Traci peninsula Haemusului si cum cucerirea si stapanirea definitiva a triburilor a fost posibila, din lipsa unei mari capetenii care sa-i tina uniti pe toti Tracii.

Chiar Odrisia corespunzatoare Bulgariei de astazi nu era suficienta pentru a opune o rezistenta invaziei persane. Dupa expeditia lui Darius, neamurile traco-gete fiind slabite, o alta navalire a Scitilor nomazi a fost posibila, de-a lungul Nistrului, in regiunea de est. Frontiera de rasarit era flexibila. Mici ineursiuni scite asupra regatului bosporan si asupra teritoriului cimmerian se produceau necontenit, caci, Scitii fiind un popor nomad, ca si alte popoare nomade, erau in continua miscare cu turmele si corturile lor. In anul minus 495, s-a dezlantuit o mare navalire. Scitii au reusit sa razbeasca in sud, prin randurile Cimmerienilor si Getilor, pana la ambele tarmuri ale Gurilor Dunarii. Trecand apoi peste Tribali si Odrisi, au ajuns pana la Chersonesul tracic. Astfel, prin neasteptata lor forta de penetratie, au ajuns pana la Bizant, unde au jefuit in toata legea, iar Mitridate, fiul lui Cimon, n-a fost in stare sa le tina piept.

In acele momente s-a intrevazut functia posibila de tampon a Getiei, in fata navalitorilor din rasarit. Fara o organizare statala puternica, insa, ea nu putea sa-si exereite funetia de fortareata a Europei. Nici triburile trace din sud nu puteau sa opreasca aceste cete, caci nici ele nu erau organizate inca intr-un stat solid. Odrisia lui Teres, fondatorul ei, intre anii minus 470-440, a luat fiinta abia dupa alungarea Persilor si retragerea Scitilor. Din acest stat, sub domnia lui Sithalkes care i-a largit frontierele, au ajuns sa faca parte si Getii din sudul Dunarii. Istoricul Tucidide spune ca triburile gete de dincolo de fluviu se invecinau cu Scitii, si ca din aceasta cauza arcasii si calaretii aveau si arme asemanatoare acestora, ca sa poata face fata in conditii egale atacurilor. Dupa parerea lui Tucidide, “dintre statele din Europa situate intre Golful Ionic si Pontul Euxin, acesta, (adica regatul lui Sithalkes) a fost cel mai mare, multumita veniturilor in bani si a altor bogatii". Dupa Diodor din Sicilia, Odrisia ar fi fost cea mai mare formatiune politica cunoscuta pana atunci pe teritoriul Traciei.

In anul minus 339, are loc o emigratie scitica la sud de Dunare. Sub presiunea Sarmatilor (Iranieni de origine si ei), care se deplasau prin nordul Pontului Euxin spre Nistru, o parte din Sciti sunt constransi sa-si paraseasca salasurile si, sub conducerea lui Atheas, incearea sa patrunda in sudul Dunarii. Scitii au intampinat rezistenta Getilor in frunte cu Histrianorum rex, al carui nume nu se cunoaste inca. Aceasta presupune ca regatul Odrisilor, in cursul certurilor pentru domnie si al constituirii puterii macedonene, a pierdut controlul Getiei Minor, de la Gurile Dunarii. Astfel Getii localnici au constituit formatiuni politice si militare puternice. Unul dintre regii acestora se intitula “Rege al Istrienilor", adica al Getilor de pe Istru, caci cetatea greaca Histria n-a avut niciodata regi. Filip al II-lea reuseste, in 339, sa-i infranga pe Sciti, sa ucida pe Atheas si un numar mare de ostasi, sa captureze douazeci de mii de femei si copii, precum si foarte multi cai si vite cornute. Dupa aceasta mare izbanda, in timp ce se indrepta cu prada de razboi spre Macedonia, Filip a trecut prin tara Tribalilor, care, dupa cum se stie, s-au considerat intotdeauna autonomi. Acestia au atacat oastea regelui Filip, pe care 1-au infrant, 1-au ranit si i-au luat toata prada rapita de la Sciti.

Scriitorul Arrian, care s-a inspirat din relatarea facuta de generalul Ptolemaios al lui Lagos, ne infatiseaza amanunte cu privire la modul in care
Tracii purtau razboaie, dandu-ne si unele date pretioase referitoare la resursele umane si forta militara a Getilor. Despre regele Tribalilor, Syrmos, Arrian spune ca si-a trimis femeile si copiii supusilor sai de la Dunare, poruncindu-le sa se adaposteasca in insulele fluviului, cand a aflat ca Alexandru se indreapta impotriva lor. Dupa lupta, insusi regele Syrmos s-a inehinat lui Alexandru.

Din relatarile lui Arrian, reiese ca, in a doua jumatate a secolului al IV-Iea, Getii aveau o organizare sociala si chiar politica destul de bine inehegata. Surprinde in primul rand numarul mare de barci, atat de mare incat ii ingaduie lui Alexandru, in 335 anterior, sa treaca Dunarea cu cateva mii de oameni si calareti intr-o singura noapte. Ele foloseau la pescuit, dar si la transportul femeilor si copiilor, pentru a fi pusi la adapost de-o parte sau de alta a fluviului, in caz de pericol, cum s-a intimplat tocmai cu ocazia acelei expeditii. Pentru a construi insa aceste barci monoxile (dar si de dimensiuni mai mari, caci caii lui Alexandru, daca ar fi fost imbarcati in monoxile, s-ar fi rasturnat in apa, in afara de cazul in care n-au trecut inot), era nevoie de mestesugari priceputi in arta lemnului, dar mai ales a navigatiei, aceasta cerand cunostinte deosebite pentru fixarea baricentrului cat mai jos si marirea coeficientului de plutire si navigabilitate. Mai reiese din acelasi citat ca agricultura la Geti era deosebit de dezvoltata, asa cum o probeaza lanurile inalte de grau, chiar la malul fluviului. Fertilitatea solului facilita cresterea paiului atat de inalt si robust, ineat putea sa-i doseasca pe soldatii lui Alexandru, iar cand voiau sa inainteze acestia erau nevoiti sa aplece spicele cu lancea. In privinta artei razboiului, se poate observa ca Getii stiau sa urmeze tactica cea mai potrivita momentului, atacand atunci cand era cazul, sau retragandu-se pe alte pozitii, pentru a da batalia pe un teren favorabil. Oastea Getilor se baza in buna masura pe calareti si era firesc sa fie asa, data fiind vecinatatea lor cu Scitii. Din relatarea lui Arrian rezulta si o densitate demografica apreciabila.

Incursiunea de pe malul stang al Dunarii 1-a facut pe Alexandru sa ramana cu gandul la Getia. Retragandu-se la Pella, el lasase ca guvernator al Traciei pe generalul Zopyrion, cu instructiuni de a porni asupra Hiperboreenilor, de a ajunge dincolo de Nistru, la Bug, ca sa puna mana pe marele port grecesc din regiune, Olbia. Expeditia generaIului Zopyrion s-a desfasurat in conditii obisnuite si el a ajuns sub zidurile cetatii, fara a reusi s-o supuna. Pana la urma, el s-a hotarat sa se intoarea la ocupatia sa zilnica, aceea de guvernator. Pe drumul retragerii a avut insa de infruntat pe Getii suparati de trecerea armatelor macedonene prin tara lor. Fara a sta mult pe ganduri, 1-au atacat, 1-au invins si 1-au ucis in lupta. Unele izvoare apreciaza la treizeci de mii de oameni pierderile ostirii macedonene. Aceasta mare infrangere, suferita de un general de-al sau, cu pierderi atat de impresionante de oameni, pe cand biruitor ajunsese la afluentii Indului, l-a surprins pe Alexandru si i-a atras atentia asupra centrului de putere ce se constituia in nordul Dunarii, in Getia, mult mai periculos pentru stapanirea sa decat maharadjahii indieni. Alexandru cel Mare, departe de teatrul de razboi din Getia, se pare ca ar fi planuit o mare expeditie in tara Getilor, asa dupa cum mai tarziu o va gandi Caesar, o va afirma Octavian August si o va infaptui Traian. Moartea lui Alexandru, datorita ostenelilor sale, adorarilor excesive ale zeului Dionisie, bachanalelor si insuratorilor numeroase, 1-a impiedicat sa realizeze aceasta expeditie si Getia s-a salvat pentru inca patru secole.

Cam tot in aceeasi vreme, Dacia-Getia a avut de suferit si primele luari de contact cu Celtii, veniti din apus intr-un moment de expansiune si roire spre rasarit si spre sud. In prealabil, se intinsesera pana in Spania, in Britannia, in Irlanda si in Italia, ajungand in anul minus 387 sa ocupe Roma. Aria stapanita de Celti era formata din Galia, sudul Germaniei si Elvetia, de unde au pornit forte suficiente pentru a ocupa Noricum si Pannonia, locuite de triburi illire, care apoi, au resimtit in etnia lor illiro-traca si o componenta celtica. Unele triburi au reusit sa coboare chiar in Peninsula Haemusului si sa ajunga, in prima jumatate a secolului al IV-lea, pana in Golful Ionic. In timp ce Alexandru cel Mare trata cu Tribalii si cu Getii, au sosit la el, in anul 335, soli din partea Celtilor.

Diadochii lui Alexandru au atribuit generaluiui Lisimach, Macedonia si Tracia din sudul muntilor Haemus. Pentru consolidarea stapanirilor sale, Lisimach duce lupte, in anul 325, cu regele Seuthes al III-Iea al Odrisilor. In timpul lui Filip al II-Iea si al lui Alexandru cel Mare, regii traci ai Odrisilor s-au mentinut platind un tribut. La disparitia lui AIexandru, Seuthes se rascoala cu o oaste de opt mii de calareti si douazeci de mii de pedestrasi. Dupa mai multe ciocniri, in anul 322 Seuthes fuge la celalalt diadoch, Antigonos. Lisimach gaseste astfel camp liber, isi consolideaza stapanirea asupra Traciei, ajungand in felul acesta vecin al Getilor din sudul Dunarii si din Getia Minor. De data aceasta insa ei nu mai erau triburi autohtone izolate, ci faceau parte din Getia, organizata intr-o formatiune puternica, si nu se mai temeau de ostile lui Lisimach.

Cu ineeputul secolului al III-lea statuletele tribale geto-dacice s-au reunit intr-un stat mai puternic, sub conducerea unui sef, pe care il putem considera printre primii ca “rege al regilor", in aceasta parte a Europei si care purta numele de Dromichete. Ineepand cu el se poate vorbi de afirmarea unei noi puteri politice si de crearea unui nou centru si in nordul Dunarii, in leaganul insusi al tracismului. De puterea noului centru politic si militar, cel dintai care si-a dat seama fusese Alexandru.

Prea multe lucruri nu se stiu despre Dromichete, deoarece in nordul Dunarii amploiatii greci nu se indemnau sa-si caute slujbe. Cei stabiliti pe tarmurile Marii Pontice preferau comertul, slujbelor platite cu o leafa, fie ea chiar in aurul curat de care regii geto-daci nu duceau lipsa. Aceasta nu insemneaza ca oameni de seama, scriitori sau istorici, ca Herodot, n-ar fi vizitat aceste regiuni si n-ar fi scris despre ele. Nu s-au gasit insa cronicari si arhivisti, care sa noteze in mod continuu evenimentele, sa descrie viata regilor si obiceiurile poporului, in timp de pace si de razboi. N-ar fi exclus ca toate acestea sa fi existat, dar sa nu se fi pastrat pierzandu-se in iuresul navalirii ulterioare, din moment ce, cu jumatate de mileniu mai tarziu, insasi istoria lui Traian avea sa se piarda fara urme.

Dromichete era probabil de prin partile Munteniei de astazi si, in aceasta vasta campie, el a izbutit sa uneasca un mare numar de triburi-statulete din Campia Baraganului, de la Gurile Dunarii si din Getia Minor, precum si de pe malul drept al fluviului, din asa-zisa Moesie Inferioara de mai tarziu. Nu-i exclus ca unitatea getica sa se fi intins pana in Moldova. Tribul cel mai raspandit se afla pe valea raului Arges (Ordesos), iara resedinta capeteniei getice se pare ca ar fi fost pe Arges, undeva in Campia Munteniei. Este misiunea arheologilor de a stabili acest lucru. In orice caz, izvoarele antichitatii numesc Helis capitala basileului Dromichete.

Unificarea atator triburi razboinice, care nu se supuneau cu usurinta altor sefi decat celui din partea locului, n-a putut fi facuta decat de o capetenie cu calitati deosebite si poate pana atunci neintalnite de-a lungul secolelor, in aceasta parte a spatiului tracic. Era nevoie de o personalitate dotata cu o mare forta interioara, cu o inteligenta deosebita, capabila sa imagineze, sa creada si sa dea ineredere, iar apoi sa-si impuna vointa, propria vointa devenind vointa tuturor. Dromichete avea aceste insusiri, avea capacitatea de a cuceri si de a convinge prin atitudini si prin cuvinte cu tale, spuse intr-o forma frumoasa.

Dromichete avea infatisarea omului de la ses, ars de soarele dogoritor al Baraganului, care aurea spicele de grau in timpul verii, brazdat de crivatul
aspru al iernii, ce-i inearea obrajii rasi dupa moda timpului cu ometi. Lunile de toamna petrecute pe dealurile subcarpatice, la culesul viilor ii descreteau fruntea, dupa grelele momente de incordare prilejuite de conflictele si disputele cu alti sefi de triburi, in numeroasele calatorii facute prin tara. Parul negru ii intregea figura, cu trasaturi alese, iar cei patruzeci si doi de ani ii incoronau fruntea cu firele albe ale maturitatii si intelepciunii. Caci nu toti Geto-Dacii erau roscovani sau blonzi, aceasta caracteristica predominand mai mult in podisul cetatii Transilvaniei. Ochii sai negri, mari si patrunzatori, ascundeau in adancul lor hotararea si puterea de comandant. Privirile lui taioase si patrunzatoare deveneau adesea blinde si calde. Fara a fi un urias, avea o statura de om robust, cu miscari energice. Invatat cu vanatoarea si exercitiile militare, era intotdeauna gata sa infrunte drumuri lungi la ses sau pe potecile anevoioase de munte. Avand cunoasterea oamenilor si a manifestarilor lor colective, stia sa-i puna pe cei buni in valoare si sa-i rasplateasca pe cei merituosi.

Dromichete stia sa-si pastreze masura si echilibrul. Ducea o viata imbelsugata, dar fara exagerari, fara luxul ce-1 rezerva indeosebi oaspetilor sai. Palatul de la Helis, ca si cele din alte resedinte ale sale, erau demne de un rege, ba chiar de un rege al regilor. Nu atat pentru nevoile proprii, cat pentru cinstirea celorlalti sefi geti si straini, Dromichete adoptase la curte ceremonialurile si obiceiurile macedonene privitoare la primirea regilor si solilor-ambasadori. Toate aceste intalniri si relatii erau prilejuite de schimburile comereiale intense existente intre Getia, restul Peninsulei Haemusului si cetatile grecesti de pe coasta Marii Negre, spre care se scurgeau produsele pe riuri si pe Dunare.

Puterea lui Dromichete se baza in primul rand pe resursele economice multiple ale tarii. Odata stabilita pacea si intelegerea intre oameni, acestia puteau sa se dedice linistiti valorificarii posibilitatilor oferite de natura. Intr-adevar, in acest colt al Europei, natura a concentrat bogatii agricole, forestiere, minerale, acestea din urma aleatuite nu numai din metale curent intrebuintate, dar si din metale rare, care faceau din Dacia centrul aurifer cel mai important al Europei. Minele din Haemus si din Spania, in raport cu minele Dacilor, erau de mai mica insemnatate. Aurul negru era folosit doar la gresarea carelor cu boi sau cu cai, iar gazul natural se facea cunoscut prin limbile de foc ce izbucneau la suprafata. Aceste focuri aprindeau imaginatia oamenilor care vedeau in ele stralucirile comorilor ascunse ale lui Dromichete. Ele existau intr-adevar, dar nu puteau fi valorificate asa cum sunt in vremurile noastre. Cele mai pretuile comori pe atunei erau produsele alimentare. Nu trebuie sa se uite ca toata partea pietroasa din sudul Peninsulei Haemus, inclusiv Bizantul si parte din Anatolia, erau alimentate de campiile manoase ale Getiei. Daca Grecii au lasat clima dulce a Marii Mediterane, infruntand-o pe cea continentala a tarii lui Dromichete, daca ei au suportat urgiile iernii, descrise atat de impresionant de Ovidiu, o faceau impinsi de nevoi si de interese bine calculate. Ei n-au venit cu ifose “turistice” si nici pentru a folosi namolul lacurilor de pe coasta Marii Negre. Din mare neospitaliera, cum o numisera la ineeput, dupa ce afacerile s-au dezvoltat bine si au inflorit, Marea Neagra a devenit Marea Primitoare, cu toate ca regimul vanturilor nu s-a schimbat si talazurile au ramas la fel de periculoase pentru navigatie. Corabiile erau rezistente, caci erau construite din lemnul de calitate al padurilor carpatine si din esentele anume cultivate in Muntii Macinului. Egiptul lipsit de paduri se aproviziona cu lemn tot din tara lui Dromichete si descarea cheresteaua in marele port creat de Alexandru. Animalele din Getia, numeroase si de soi, zburdand pe pasuni intinse si prin poienile codrilor de ses, erau mai apreciate decat martoagele si vacile slabe ale Boului Apis care, desi regal, nu putea sa modifice clima si sa amelioreze nutretul de pe Valea Nilului. Desi se spune ca muntii Greciei ar fi fost mai bine impaduriti in timpurile antice, in realitate niciodata nu au fost prielnici vegetatiei, din pricina componentelor lor geologice. Cunoscutul ministru Venizelos dadea vina disparitiei vegetatiei de la munte foamei devastatoare a caprelor si propunea ca solutie starpirea lor. Compatriotii sai se zice ca ar fi propus dotarea caprelor cu ochelari verzi, pentru a le da impresia verdelui tonic al ierburilor, in timp ce se hraneau cu alimente importate, ca si atunei, tot din tara lui Dromichete.

Toate aceste roade ale pamantului getic bine puse in valoare, printr-un schimb comercial organizat, faceau sa se acumuleze bogatii in mainile aristocratiei. Urmele ,,devizelor" straine, sub forma de tezaure monetare, sunt raspandite pe intregul teritoriu si probeaza, odata mai mult, bunastarea lumii geto-dace, care devenea din ce in ce mai importanta si mai invidiata. Starea economica solida a lui Dromichete i-a dat acestuia putere politica si militara. Dar dupa o maxima genoveza, care spune cu multa intelepciune ca bogatia nu trebuie sa fie vizibila si cu atat mai putin ostentativa, Getii nu aveau obiceiul sa si-o arate prin palate somptuoase, prin lucruri scumpe, iesite din mana artistilor faimosi si costisitori ai lumii. Creatiile de arta, menite sa exprime frumosul, sunt in genere rezultatul unei munci specializate de mare finete, la comanda cuiva, si simbolizeaza bogatia, caci artele nu s-au dezvoltat niciodata in saracie si lipsuri. Artele infloreau in cetatile maritime grecesti, unde si castigurile din comert erau mai lesne de realizat. Activitatile primare, agricole si cele secundare, artizanale, sunt mai anevoioase, dar si beneficiile obtinute se irosesc mai greu. Pe de alta parte, Getii aveau de infruntat, in primul rand, cheltuieli de alta natura, cele de aparare impotriva inamicilor ce ravneau la bunurile lor.

La bogatiile tarii pofteau vecinii apropiati, Macedonia lui Lisimach. Fost general al lui Alexandru si coleg al generalului Zopyrion, odata ajuns rege al Macedoniei si Traciei, Lisimach, si-a intins stapanirea pana la cumpana apelor Muntilor Haemus, care, de la Portile de Fier inainteaza paralel cu Dunarea pana la Marea Neagra. Muntii delimitau valea marelui fluviu european. Creasta Muntilor Haemus nu i se parea lui Lisimach o frontiera potrivita. El ravnea sa ajunga la Dunare si sa ocupe intreaga Getie Minor, inclusiv Gurile Dunarii, bogate in peste pretios ca morunul, atat de cautat de pietele grecesti. Uitand trista experienta a colegului sau de arme, Zopyrion, Lisimach a planuit expansiunea regatului sau. Avand sub stapanire, ca “vasal”, regatul Odrisilor, a socotit prudent ca mai intai sa-1 pacifice pe Seuthes aI III-lea. Luptele cu Seuthes incepusera inca din anul minus 325, pe cand mai traia inca Alexandru cel Mare. EIe au continuat indeosebi dupa moartea lui Alexandru, cand Seuthes s-a rasculat. Lisimach si-a consolidat statul punand capat rascoalelor si potolindu-i pe Odrisi. Odata pacificate Macedonia, Odrisia si toata Tracia sudica, putea sa-i infrunte pe vecinii Geti, dincolo de Muntii Haemus, fara a intampina dificultatea trecerii fluviului. Pe Lisimach il supara taria si hegemonia castigate de geti nu numai la nordul, ci si la sudul Dunarii. Infumurat de gloria predecesorilor si superiorilor sai, ca Filip si Alexandru, socotea incompatibila existenta unui alt centru de putere in spatiul tracic in afara de centrul de la Pella. Ciocnirea dintre cele doua forte devenea inevitabila. Initiativa a fost luata de Lisimach, care a facut greseala de a trimite, in calitate de comandant, pe fiul sau, Agathocles, spre a-1 infrunta pe Dromichete, la anul minus 300. Teritoriile getice de pe malul drept al Dunarii au fost ocupate. Retragerea lui Dromichete facea parte din strategia getica. El si-a atras adversarul pe un teren prielnic lui, declansand batalia prin surprindere, cu toate fortele. Agathocle si Macedonenii nu se asteptau la o lovitura atat de mestesugita si in valmasagul luptei, au cazut multi prizonieri. Insusi comandantul a ajuns captiv in mainile Getilor. Potrivit codului militar al epocii, seful ostirii adverse ori era ucis, ori intemnitat. Regele Dromichete insusi a adoptat o alta tactica. El 1-a tinut in captivitate pe Agathocles, 1-a tratat bine si, timp de opt ani de zile, l-a trecut prin mai multe “reciclari”, asa incat sa devina intr-o zi un sol folositor cauzei getice. L-o fi facut sa priceapa ca aceste cetati getice din sudul Dunarii ii apartineau si ii erau indispensabile, facand parte organica din sistemul economic si defensiv al vaii dunarene. La aceasta se adaugau o seama de motive geopolitice, care impuneau ca unitatea sistemului sa se pastreze neschimbata. Cu “lectia" bine invatata si incarcat de tot felul de daruri, ca premii pentru sarguinta sa la studii, Agathocles a fost trimis plocon tatalui sau, cu gandul ca acesta va sti sa aprecieze la justa valoare eliberarea si salvarea vietii fiului sau.

Tactica adoptata de Dromichete facea apel la sentimentele paterne ale lui Lisimach, dar si la inteligenta si experienta sa de general, fost ajutor al marelui Alexandru. Nu-si putea inchipui ca macedoneanul Lisimach nu punea pret pe viata fiilor sai - cum mai tarziu a dovedit-o, cand a poruncit sa fie ucis unul dintre ei, la simplul zvon ca ar fi uneltit impotriva sa - cum nu-si putea imagina ca felul de gandire al generalului se deosebea atat de mult de propriul sau mod de judecata, urmarind numai calcule militare si raporturi de forte, fara nici o consideratie umana. In loc sa-i fie recunoscator pentru crutarea fiului, s-a gandit de indata la o noua expeditie impotriva Getiei, spre a-1 pedepsi pe Dromichete. Dupa opinia sa severa, acesta savarsise o greseala de neiertat amestecandu-se in viata familiei sale si reeducandu-i fiul. Desigur ca ascultandu-l pe Agathocles vorbindu-i in limba traca, cu mai putin accent dialectal macedonean si cu mai mult accent getic, si auzind principii ale unei noi filosofii de viata, bazata pe ratiune si intelegere, pe o mai profunda cunoastere a sufletului omenesc, Lisimach nu si-a mai recunoscut odrasla. Post de general nu i-a mai dat fiului sau. Vedea ca locul acestuia ar fi fost mai potrivit printre sacerdoti, acesti custozi ai principiilor etico-morale, promovate de Dromichete si insusite de Agathocles. Imbierea bacantelor, ca o tentativa de recuperare a tanarului si o readucere a sa pe pamant, n-a mai dat nici un rezultat. Astfel, anul minus 292 a fost un an negru si pentru Lisimach, dar si pentru Dromichete, care s-a trezit cu un nou razboi din partea macedonenilor. Tactica si principiile sale nu dadusera rezultatele dorite, si cu toate acestea el nu s-a lecuit. Diodor din Sicilia, interpretand gestul lui Dromichete, cu ocazia descrierii primului razboi geto-macedonean, spunea ca el se astepta sa obtina “in mod gratuit teritoriul ocupat de Lisimach", desi restituirea prizonierului principal, fosta capetenie a armatei si pe deasupra fiu de rege, nu este un lucru de nimic sau gratuit.

Cu mainile dezlegate prin eliberarea odraslei sale, Lisimach a organizat o noua mare expeditie impotriva Getiei. In anii scursi de la prima infrangere, ciocniri cu Getii s-au produs necontenit. Dupa spusele lui Pausanias, de fiecare data Lisimach a fost biruit, asa incat se obisnuise cu bataia primita din partea Getilor, dar tot nu se astampara. Ostirea, dupa afirmatiile scriitorilor antici, s-ar fi ridicat la o suta de mii de oameni, cifra neobisnuit de mare, explicabila insa prin furia turbata si ambitia absurda a lui Lisimach de a distruge Getia. In aceasta oaste erau cuprinsi nu numai soldati din toate triburile macedonene si trace ale peninsulei de sub slapanirea sa, dar si din Asia Mica, de unde primise ajutoare, caci intre timp se impacase atat cu Seleuc, cat si cu Ptolemaios al Egiptului. Se pare ca aceasta confruntare a avut loc la anul minus 292. Data exacta nu este cunoscuta, caci Diodor Sicilianul, in loc sa faca cronica cu date si fapte, face adesea poliloghie nu intotdeauna corespunzatoare realitatilor. De data aceasta, comanda a luat-o insusi regele Lisimach, bazandu-se pe noile osti adunate din toate regatele trace din sudul Dunarii, deoarece reusise sa-i impace pe toti regii si sa realizeze o mobilizare generala. Se mai bizuia si pe calitatile sale de general experimentat, uitand ca timpul trecuse si pentru el si ca infrunta aceasta noua incercare la varsta de saizeci si patru de ani. Cu toate acestea a trecut Dunarea cu intreaga sa oaste. Nu se stie prin ce loc, dar este posibil sa fi urmat exemplul lui Alexandru, cu singura deosebire ca lui i-au trebuit mai multe nopti spre a face ccea ce facuse inaintasul sau intr-o singura noapte. Si de data aceasta Getii au observat cu atentie miscarile trupelor macedonene, le-au apreciat numarul si calitatea, dar mai ales fortele cavaleriei si armamentul. Regele Dromichete a socotit ca cea mai buna strategie in fata acestui puhoi era retragerea elastica si parjolirea pamantului, astfel incat armata macedoneana sa dea prima sa batalie cu foamea. Pierzandu-si fortele pe un teren prea putin cunoscut, ratacind in dreapta si-n stanga, hartuit si derutat de Getii care il impresurau tot mai strans, Lisimach si intreaga sa armata s-au vazut pierduti. Prinsi si dusi cu duiumul, in coloane intregi dezarmate, ei au fost impinsi spre cetatea de scaun Helis, capitala regelui geto-dac. Cu totii isi inchipuiau ca ii asteapta o trista soarta – ori casapiti, ori prefacuti in sclavi, pusi la lucru sau vanduti Trans-Danubium! Ostirea era infricosata, dar mai infricosat era Lisimach. Dupa deranjurile ce le facuse, el nu se astepta la generozitate din partea monarhului get, care ii lasase fiul in viata. Subit, i-a venit in minte imaginea prea putin incurajatoare a colegului sau Zopyrion. Totusi, norocul nu i-a parasit in desavarsire pe Macedoneni. La judecata pe care soldatii si poporul geto-dac inarmat, strans in mare numar, au inceput sa o faca, invocand distrugerea caselor si pierderea de vieti omenesti, cerand pielea lui Lisimach, aparatorul lui, in chip de “avocat din oficiu", s-a infatisat tot regele-regilor, Dromichete. El a pus de-o parte pe regele Lisimach si pe copiii sai, astfel ca sa nu poata fi atins de nimeni. Intre copii, pe care in mod inexplicabil Lisimach ii purta cu sine in razboi ca pe niste talismane pretioase, era si fata sa cea mica, avuta cu ultima nevasta, si care abia implinise douazeci de ani. Ochiului de vultur al lui Dromichete nu i-a scapat acest mic detaliu si, iubitor de arta, de frumos, si mai ales de tinerete, a simtit ca fata ii cade cu tronc. Cum nu voia sa ia de sotie o sclava, si cu atat mai putin o orfana, a inceput prin a-1 chema pe Lisimach cu numele de tata, chiar inainte de inrudire. Bineinteles, Getilor nu le-a impartasit aceste sentimente, ci le-a spus ca ar fi bine si in interesul lor sa nu-l pedepseasca pe regele prizonier, ci mult mai intelept ar fi sa-1 ierte. Intelepciunea si generozitatea lui Dromichete nu mergeau insa pana acolo incat el sa nu ia nici o garantie pentru mentinerea fagaduintei adversarului sau, de a nu mai face alt razboi. El i-a cerut lui Lisimach fata in casatorie, promitandu-i, la randul sau, ca ii va aduce pe lume destui nepoti spre a-l inalta la rangul de bunic. Lisimach n-avea cum sa refuze mana fetei, dupa cum noteaza cronicarul. Si astfel cea mai rusinoasa clipa din existenta sa s-a sfarsit cu un triumf politic-matrimonial. Ce n-a izbutit sa cucereasca Lisimach prin atatea incercari armate a reusit fata sa printr-o singura privire, mai tare insa decat ostile tatalui sau. De altfel, Dromichete - cel putin in aceasta privinta - urma exemplul marelui Alexandru, a marelui trac, care nici el nu-si distrugea intotdeauna inamicii, ci ii pastra ca supusi sau ca supuse, incheindu-si biruintele cu nunti, ca in basme. Casatoria a aparut potrivita si din motive eugenetice, dupa moda din sudul Haemusului, unde barbatul de patruzeci de ani se insoara cu fata de douazeci.

Dromichete a inceput atunci o adevarata pledoarie - poate prima si cea mai importanta din cariera sa de “avocat” - si, dupa ce le-a demonstrat alor sai ca un exces ar duce la alte excese, a aratat ca prin blandetea ce ar dovedi-o fata de Macedoneni, vor reusi sa-i convinga pe acestia sa le restituie pamanturile si cetatile luate cu forta, si astfel s-ar ajunge la o intelegere durabila. Dupa ce-a pus sa fie cautati slujitorii lui Lisimach, reconstituindu-i curtea, Dromichete a pregatit un ospat si Macedonenii au fost asezati la o masa, iar Getii la alta. In timp ce masa Macedonenilor era impodobita cu tesaturi scumpe, cu covoare, iar pe ea erau puse tipsii si cupe de aur si de argint, masa Getilor era foarte saraca, cu strachini si cupe de lemn si coarne de vita. Macedonenilor li s-au servit mancaruri alese, iar Getilor numai putina carne si legume. Dromichete, luand un corn de vin si inchinand in “cinstea”, dar mai bine zis in sanatatea si pentru viata lui Lisimach, pe care iarasi 1-a numit “tata”, 1-a intrebat care dintre mese i se pare mai aleasa? Lisimach i-a raspuns scolareste ca accea a Macedonenilor este o masa regeasca.

Regele-regilor, Dromichete, 1-a intrebat:
“Atunci de ce ti-ai lasat randuielile si viata asta stralucita si regatul inca mai stralucit, si ai dorit sa vii la niste barbari ce duc o viata atat de aspra, intr-o tara friguroasa si lipsita de roade iesite din mana omului, si te-ai indaratnicit sa aduci impotriva firii, armata ta pe aceste locuri, unde o oaste straina, lasata sub cerul liber, lipsita de orice adapost, nu poate decat sa se prapadeasca?

Si i-a raspuns din nou Lisimach si i-a zis ca mare greseala a facut cu razboiul acesta, dar ca pe viitor va cauta sa fie prieten si aliat si sa nu se lase intrecut in cele bune, de binele pe care i 1-a facut Dromichete.

Iar acesta a primit cu dragoste si cu suflet curat fagaduiala macedoneanului, a luat inapoi cetatile pe care i le rapisera oamenii lui Lisimach, si punand iarasi diadema pe capul macedoneanului, 1-a eliberat intru ale sale”.

Cu aceste cuvinte, Diodor Sicilianul relateaza memorabila ineheiere a ostilitatilor intre puternicul stat Getia si infrantul regat al Macedoriei si Traciei de sub comanda lui Lisimach. Niciodata regatul Macedoniei nu a suferit o infrangere atat de mare, cu o oaste atat de puternica. Cu jumatate din efectivul acestuia, Alexandru cucerise tot Orientul. Infrangerea generalului Zopyrion si a regelui Lisimach i-a convins pentru totdeauna care este forta reala a noului centru de putere constituit la Dunare. Calea lor spre nord le era inchisa definitiv. De atunci puterea Macedonenilor nu s-a mai refacut nici macar in cele trei razboaie cu alti adversari puternici si mult mai cruzi si fara iertari de pacate.

Dupa cele intimplate chiar in leaganul neamului trac, Lisimach s-a intors acasa. Si-a venit in fire mangaiat de tanara nevasta Arsinoe, fata lui Demetrius, caruia ii luase nu numai odrasla, dar si Asia Mica pana in Muntii Taurus. Aceste teritorii ii revenisera dupa batalia de la Ipsos, din anul minus 301. Neastamparat cum era, la anul minus 288, s-a alaturat lui Ptolomeu si, impreuna cu Pirus, au pornit contra lui Demetrius. Dupa infrangerea socrului - se vede ca rudele ii erau ca sarea-n ochi - s-a intors impotriva aliatului sau Pirus, rege al Epirului, alungandu-1 din Macedonia. Se casatorise de mai multe ori, luand-o la inceput pe vaduva lui Perdicas. Apoi s-a insurat cu fata lui Antigon, care, in felul acesta, i-a devenit socru, dar nu s-a sfiit sa lupte impotriva lui si sa-l ucida. Din toate casatoriile sale, Lisimach a avut multe griji si multi copii, caci se preocupa mereu sa le faca dota si sa le lase mosteniri. In anul 283, zvonindu-se ca fiul sau cel mai mare, Agatocle, cel “reciclat” si adus la bune sentimente si intelepciune, ar cracni impotriva lui, l-a acuzat de uneltiri si a poruncit sa fie ucis. Aceasta a revoltat peste masura pe ceilalti fii ai sai si, in acelasi timp, a produs si rascoala unor orase, care au cerut regelui Seleuc sa intervina. Seleuc n-a asteptat sa fie poftit de doua ori si a pornit razboi impotriva lui Lisimach, invingandu-1 sl ucigandu-l in batalia de la Corupedion, in anul minus 282, la varsta de saptezeci si patru de ani. Dupa el a ramas orasul Lisimachia, in Chersonesul Tracic, adica in peninsula Galipoli de astazi, in fata Marii Marmara, unde isi stabilise si capitala regatului, intre anii minus 309-308. Daca Tracii nu s-au putut razbuna pe Lisimach, cat timp au fost sub stapanirea sa, in schimb i-au devastat cetatea de scaun, reconstruita de Antioh cel Mare, dar definitiv distrusa in razboiul dintre Athales al II-Iea si regele Diegilis.

Politica lui Dromichete a fost bine apreciata de scriitorii antici, care vedeau in el chipul autentic al Getului, la care omenia se impletea cu ratiunea si intelepciunea, iar iscusinta se imbina cu istetimea in lupta. Chiar daca in pledoaria sa Dromichete a calificat tara ca “saraca", in contrast cu toate scrierile si traditia literara greceasca, Vasile Parvan socoteste ca aceasta nu este decat o exagerare retorica, poate datorita mai degraba lui Diodor decat lui Dromichete. Regele get folosea orice imprejurare spre a abate atentia de la tara sa si a potoli poftele celor care ravneau la avutiile sale. Abilitatea nu-i lipsea caci, dupa cum relateaza Polyainos, pentru a-i rataci si mai mult pe dusmani, Dromichete 1-a trimis pe un oarecare Seuthes cu insarcinarea sa se dea drept dezertor si, trecand de partea Macedonenilor, sa devina calauza ostilor lui Lisimach. El i-a dus pe drumuri anevoioase si i-a purtat prin locuri dinainte pustiite de Geti, asa incat foamea si setea prelungite i-au slabit de-a binelea. La momentul oportun, au venit ostile Getilor si i-au rapus si pe Macedoneni, si pe cei din Asia Mica, in frunte cu principele Clearchos. Cu un astfel de rege, Dacia-Getia putea sa priveasca increzatoare viitorul, indeosebi dupa victoriile rasunatoare mult comentate in lumea antica.

Chiar dupa moartea lui Dromichete, a carei data nu este cunoscuta, din stirile fragmentare ramase despre Getii sau Dacii din secolul al treilea anterior, rezulta ca acestia au jucat un rol politic si militar pana spre mijlocul secolului al treilea anterior. Pe la anul minus 260, apare in fruntea Getiei un alt sef numit tot Dromichete (spre a-1 distinge de inaintasul sau il vom numi al doilea), care participa cu un corp de oaste la luptele dintre regii elini, alaturi de Seleucizi.

Regii din Getia Minor. In ultima sa parte, inainte de varsare, Dunarea formeaza o cotitura spre nord si abia apoi se indreapta spre mare prin trei brate, alcatuind mari insule. Una dintre acestea s-a bucurat de renume in antichitate, datorita faptului ca infatisa o insula importanta in mitologie, insula Peuce. Aici se afla un templu inchinat lui Zeus-Jupiter si cimitirul eroilor, unde a fost adus trupul lui Achile, de la care isi trag numele cele doua cetati, a Chiliei Vechi si a Chiliei Noi, de pe bratul cu acelasi nume.

Pe plan istoric, importanta era si regiunea cuprinsa intre Delta, Dunare si Mare, pana la cotitura capului Caliacra, in sud, unde se aflau adapostite orasele Bisone si Odessos : Getia Minor. Aici, tarmul cu golfuri naturale favoriza crearea de porturi. Dorienii, Ionienii si Milesienii s-au grabit sa se aseze in aceste golfuri, intemeind cetati. Productiile de cereale ale Getiei se scurgeau si ele spre mare, parte direct pe Dunare, parte pe la punctul numit azi Vadul Oii. Cele din Getia din nord, corespunzand Moldovei, Bucovinei, Galitiei si Basarabiei se scurgeau pe riurile Siret si Prut la porturile Galatilor si Brailei de azi, unde existau schele din timpuri stravechi, ca si pe Nistru, unde se afla portul Tyras. Regiunea devenea astfel si un teritoriu de tranzit, castigand nu numai valoare economica, dar si strategica-militara. De aici importanta ei politica. Tara a fost locuita inca de la inceput de triburile traco-getice. Mai tarziu, Romanii au denumit-o Moesia Inferior, desi triburile Moesilor erau dispuse de-a lungul Dunarii, la inaltimea Banatului si in parte a Olteniei. Numele adevarat al regiunii era Getia Minor, dar i se mai spunea si Tara de Jos sau Tara Dunarii de Jos si intotdeauna a tinut de Getia-Dacia.

Primul care a ravnit la aceasta regiune, asa cum am spus-o mai inainte, a fost Darius al lui Istaspe. Neavand noroc, s-a vazut nevoit sa faca intoarsa calea. Ba mai mult, a avut de sustinut prima batalie in expeditia lui tocmai cu Getii, care, spre deosebire de toate celelalte triburi din Peninsula Haemusului, cu toata faima imperiului persan, nu s-au supus. Ca stapani ai acestei regiuni, Getii si regii lor au aratat intelegere stabilimentelor grecesti si le-au asigurat apararea impotriva atacurilor eventuale de pe uscat si de pe mare. Aceasta protectie comporta, ca in toate tarile din lume, perceperea de impozite pe care cetatile le plateau mai mult sau mai putin constiincios. Uneori chiar uitau sa faca aceste plati, indeosebi cand regii traci erau ocupati in alta parte, la cate o batalie de aparare sau de atac, in cazul lui Darius, sau cand insotindu-i pe Sciti si, mai tarziu, pe Bastarni sau Roxolani, in expeditii de prada, au prins si ei gustul acestei activitati. De altfel, insisi Romanii recrutau soldati cu aceasta rasplata, prada formand o parte din solda. Profesiunea militareasca era considerata o ocupatie banoasa si onorabila, cu toata preocuparea pentru jafuri la cucerirea cetatilor, inainte de distrugerea lor, sau numai pentru usurarea de bogatiile care le apasau prea tare. Nici guvernatorii nu se lasau mai prejos, caci jafurile intrau in programul lor normal de activitate administrativa.

In aceasta perioada de carenta a puterii centrale, apareau insa sefi de triburi locale, care preluau functia statului principal si acordau ei aceasta protectie, contra unei indemnizatii. Multi aveau titlul de rege, care, de altfel, corespundea realitatii, caci seful marelui regat era un rege al regilor. Numai ca intinderea regatelor lor nu depasea limitele unui judet de astazi, iar puterea lor era accea a unui prefect, cum mai tarziu i-au considerat Romanii, cat timp i-au mai pastrat. Intr-o vreme, au existat chiar cinci regate in tinutul Getiei Minor, si fiecare era preocupat sa apere una sau doua cetati maritime. A existat un rege si la nord de Gurile Dunarii, cu protectorat in sudul teritoriului sau.

La protectia locala se mai adauga uneori si protectia Scitilor, care, prin incursiuni rapide, incercau sa stabileasca o dominatie nominala. Cand, in a doua lor incercare de a patrunde in Peninsula Haemusului, si mai departe, au fost opriti, o parte dintre ei nu s-au mai intors in Scitia Mare, dincolo de regatul Bosporan, ci s-au oprit aici, in Getia Minor. Din cauza prezentei lor, manifestata la inceput cu armele, apoi pasnic, ca simpli locuitori, tara a primit mai tarziu si numele de Scitia Minor. Numele a dainuit multa vreme, intalnindu-se in timpul nostru atat in atlase, cat si in dictionare eneiclopedice, unde autorii atribuie cu darnicie calificativul de scit unor oameni care nu aveau nimic comun cu Scitii. Asa s-au petrecut lucrurile cu Dionisie Romanul din secolul al VI-lea si cu Ioan Cassian din secolul al IV-Iea, care sunt calificati drept calugari sciti, cand din acest neam, demult topit fara urma, nu mai ramasese decat numele.

Printre micii regi ai Getiei Minor, izvoarele vremii ne semnaleaza pe un oarecare Zalmodegikos. Din fericire pentru el, histrienii au lasat o inscriptie pe piatra, in care i se aminteste numele. Cetateni alesi ai orasului indeplinisera o solie pe langa Zalmodegikos, pentru restituirea ostatecilor si veniturilor cetatii. Pentru rezultatele obtinute, au fost considerati binefacatori ai obstei si li s-a acordat dreptul de a purta, ei si urmasii lor, cununa de aur la spectacolele publice. Zalmodegikos pare sa fi avut sediul pe malul stang al Dunarii si sa fi fost o capetenie mai mare chiar peste unii sefi de triburi, din moment ce a putut impiedica pescuitul la Gurile Dunarii si folosirea teritoriului rural al cetatii. Acestea erau izvoarele de venituri majore ale coloniei si pentru a-i tine la respect, Zalmodegikos pastra saizeci de ostateci.

In alta parte s-a vorbit si despre un Rex Histrianorum, care, dupa numele ce-l purta tara lui, se afla tot in aceasta regiune a Getiei Minor.

Pe la anul 200, Histrienii, care aveau boala scrisului pe piatra, au mai lasat o inscriptie, care ne arata raporturile lor cu populatia getica din nordul Dunarii. Ei aduceau laude si multumiri “plutonierului” devenit capitan al arcasilor cetatii, pentru faptul ca, impreuna cu alti lefegii cu functia de ostasi, pazeau ogoarele cu graul copt, impotriva unor atacuri din sud, din partea Tracilor Macedoneni condusi de Zoltes. Acesta se indrepta catre orasele grecesti, de sub protectia regelui Rhemaxos. Agathocles, ales sol, cu misiune de ambasador, a fost trimis sa-1 convinga pe Zoltes sa crute cetatea Histriei, ba chiar mai mult sa o mantuiasca de talharii ce voiau sa se alature ostirilor lui Zoltes. Agathocles, guraliv de felul lui, s-a prieput sa-l convinga pe seful tribului trac, si s-a invoit in numele cetatii Histria sa plateasca cinci talanti si o indemnizatie pentru hrana, ceea ce nu ni se pare prea mult. De aceea, cetatea s-a grabit sa-i ridice lui Agathocles o piatra memoriala. Schimbandu-si directia si indreptandu-se catre cetatea Bizone, Zoltes a fost din nou intampinat de Agathocles, devenit diplomat de meserie si din nou 1-a induplecat sa renunte la intrarea in oras cu soldatii sai, caci ceea ce ar fi luat ei singuri, le-ar fi dat populatia de buna voie: sase sute de galbeni. Cat o fi pus el in sarcina propriei sale cetati si in sarcina celeilalte, numai el putea sa stie.

Probabil ca Zoltes si-a dat seama ca fusese tras pe sfoara si, dupa prima intelegere cu Agathocles, s-a napustit asupra cetatii. Atunci, Agathocles a fost numit comandat suprem peste ostenii voluntari si straini adapostiti aici si insarcinat cu apararea. Avizat de intamplarile din Getia Minor, regele Rhemaxos, care avea resedinta pe malul stang al Dunarii, a trimis o delegatie pentru incasarea tributului, o ceata de o suta de calareti obligati sa asigure paza cetatii. Cand Zoltes s-a napustit asupra ostirii paznicilor de lanuri, acestia, cuprinsi de mare elan patriotic, au rupt-o la fuga trecand pe celalalt mal si lasand cetatea in voia soartei. Au avut insa grija sa trimita o stafeta la fiul regelui Rhemaxos, cerand ajutoare de sase sute de calareti, spre a scapa ei insisi cu viata. De data aceasta, oamenii lui Zoltes au fost batuti, pusi pe fuga si casapiti, si astfel cetatea si “boactarii" (paznicii) ei au scapat cu bine.

Din aceste inscriptii s-a descoperit existenta altor capetenii, care protejau cetatea - si uneori se infruptau din avutiile ei - ca Zoltes, Rhemaxos si fiul acestuia, Phradmon sau ceva asemanator. Mai tarziu, in secolul intai, apar regii Dapyx, Roles, Zyraxes, inscaunat la Genucla, Dicomes si altii. Dupa ce Romanii patrund in Peninsula Haemus, atentia lor se concentreaza asupra teritoriilor din Scitia Minor si de la nord de Dunare, care intra in planurile lor de cuceriri. Daca tarmul marii, prin cetatile grecesti, se afla sub controlul Romei, nu tot astfel se prezenta situatia teritoriului in Getia Minor, impartit intre regii Roles, la sud, Dapyx in zona centrala si Zyraxes la Gurile Dunarii. Fara a mai manifesta sentimente de prietenie si protectie fata de cetatile maritime intrate in alta sfera de inflnenta, ei isi pastrau libertatea de miscare si independenta. Ca Romanii nu aveau nici o intentie de a se alia cu regii geti, aceasta se vede din planul facut de Caesar insusi pentru supunerea lor. Mai mult, ei priveau la regatele din zona carpato-dunareana cu ingrijorare si suparare, dar si cu acel orgoliu indelung cultivat la Roma, centrul de putere al intregii lumi. Renumele Geto-Dacilor era cunoscut, asa cum binecunoscuta era istoria tuturor expeditiilor intreprinse de Macedoneni impotriva lor. O vreme, tactica adoptata de Romani a fost asteptarea, cu toate provocarile Geto-Dacilor si incursiunile lor rapide la sudul Dunarii, nu pentru jaf, cum adesea se spune, cat pentru a surprinde efectivele armatelor romane si a lua masuri de aparare contra ofensivei ce se pregatea. Uneori, Romanii incearca sa-si apropie regii liberi, bizuindu-se chiar pe sprijinul lor in batalii importante, cum a fost cea impotriva Bastarnilor, trib germanic ce ameninta sa invadeze Macedonia. Generalul roman Crassus, drept recunostinta, 1-a recomandat pe aliatul sau Roles lui Octavian, care 1-a distins la Corint cu titlul de “prieten si aliat al poporului roman". Cand intre Roles si vecinul sau Dapyx se isca un conflict, Crassus nu sta pe ganduri si sare in ajutorul prietenului sau, stiind ca in felul acesta incurajeaza dezbinarea Geto-Dacilor si-i impiedica sa se uneasca intr-un front comun impotriva Romei.

Odata patruns in Getia Minor, generalul Crassus pune pe fuga cavaleria lui Dapyx, ii macelareste pe pedestrasii intrati in deruta si impresoara cetatea care ii servea regelui trac drept refugiu. S-a repetat intr-un anume fel istoria caderii Troii. Romanii au recurs la viclesuguri, au tratat cu un tradator grec, si portile cetatii au fost deschise. In valmasagul si rezistenta indarjita, regele Dapyx piere luptand vitejeste iar populatia lovita fara crutare, si-a cautat adapost in pestera din apropiere. Romanii au inchis intrarile galeriilor si bineinteles, dupa putina vreme i-au scos si i-au prefacut pe toti in sclavi.

Din acest moment, Romanii s-au socotit stapani pe Getia Minor si au desfasurat batalii de represiune si de cucerire impotriva regelui Zyraxes, intarit undeva pe Dunare, in cetatea Genucla, cu trofee rapite in batalia cu Hybrida, guvernatorul roman al Macedoniei. Crassus are prilejul sa se razbune si sa pedepseasca tribul cutezator al lui Zyraxes, care, luat prin suprindere, trece fluviul spre a-si cauta ajutoare. Cetatea Genucla cade, nefiind pregatita spre a se impotrivi unui asediu, si cu aceasta intreaga Getie Minor intra in stapanirea Romei. Fara a se grabi sa o transforme in provincie, Roma a atribuit conducerea zonei regelui Roles. Dupa moartea acestuia, regatul Odrisilor si-a intins protectoratul asupra Getiei Minor si, ca stat clientelar, a integrat astfel de drept si de fapt Statul Roman inca un teritoriu din spatiul tracic.

Urmasii lui Dromichete. Personalitatea lui Dromichete a lasat o puternica impresie atat in Orient, cat si in Occident. Generalul si apoi regele Lisimach avusese un nume si o faima deosebita inca de pe timpul lui Alexandru si infrangerea suferita in lupta cu noul centru de putere al Getiei, a avut rasunet pana la marginile fostului imperiu macedonean. Stirea a fost dusa de insisi principii din Asia Mica ce participasera la faimoasa batalie. De aici s-a intins in Persia, pana la afluentii Indului. Vestea a facut impact nu numai datorita infrangerii militare, ci mai ales umilintei si scenelor moralizatoare la care fusese supus insusi Lisimach. Viata ii fusese daruita ca unui sclav, cu tot fastul aparent al banchetului final, dupa judecarea sa in fata tribunalului poporului. Putine cazuri cand invinsul sa fie aparat de insusi invingatorul sau sunt cunoscute in istoria popoarelor. Povestea lui Lisimach si a invingatorului sau, Dromichete, a ajuns si la Roma, pe buzele tuturor, fiind comentata de cetateni in for. Cronicarii vremii, in fata neobisnuitului gest al invingatorului, au cautat sa dea explicatii si justificari, punand in relief personalitatea lui Dromichete si generozitatea Geto-Dacilor. Romanii au reflectat asupra conceptiei etice, dar mai ales asupra fortei militare si a strategiei noului centru de putere format in Getia.

In acelasi timp, faima regelui Dromichete s-a intins si asupra tuturor triburilor geto-dacice de pe ambele versante ale muntilor Carpati, care niciodata nu au despartit, ci au unit Dacia de ieri si Dacia de mai tarziu. Desi recunoasterea sa ca rege al regilor o facusera in primul rand triburile dintre Dunare, Nistru si Carpati, autoritatea sa morala a cuprins intreaga Dacie-Getie pana la Tisa si Carpatii de Miazanoapte, cei acoperiti de intinse paduri de fagi si de aici pana in Pocutia si Galitia. Contururile Daciei incepeau sa se fixeze in hotare tot mai concrete si in acelasi timp sa atraga atentia conducatorilor statului roman.

Pe masura ce crestea puterea Daciei-Getiei, cresteau si pericolele din afara. Nobilii geti si capeteniile triburilor isi dadeau seama de faptul ca tara lor avea capitala nu tocmai bine situata in regiunea de ses, expusa incursiunilor rapide ale celor ce veneau in seaua cailor si savarseau atacuri prin suprindere. Prin secolul al II-lea anterior s-a hotarat stramutarea centrului politic inTransilvania si Banat, in cadrul unui vast sistem de cetati, unde se afla poate acel Kogaionon, “resedinta zeilor”. Chiar eventualele miscari din Occident nu puteau sa pericliteze aceasta asezare.

Nu ne este cunoscut urmasul direct al lui Dromichete, dar se pare ca a fost tot un Dromichete, semnalat in anul minus 260. Noul sef al Getiei se spune ca ar fi participat, cu un corp de oaste, la luptele dintre regii elenistici, urmasi ai lui Alexandru, dupa impartirea imperiului, si ca i-ar fi partinit pe regii Seleucizi. Dromichete al II-lea, beneficiind de prestigiul castigat de inaintasul sau, a fost crutat de atacuri dinspre sud. Dimpotriva, era el cel ce privea peste hotarele tarii sale si i s-a cerut sa intervina pentru a face dreptate in fostul imperiu macedonean, unde diadochii lui Alexandru cel Mare se certau pentru domnie. Slabirea puterii macedonene a ingaduit triburilor trace din peninsula sa-si reia libertatea. Se intalnesc astfel din nou o seama de regate minore independente, printre care acela al Taulantilor. Dardanii se ridica impotriva Macedonenilor, iar in anul minus 217 sunt din nou supusi de Filip al V-lea. Acesta cucereste centrul Bylozara si ii muta pe Dardani in regiunea orasului Edessa, Pella si Beroia, adica chiar in inima Macedoniei. Tribul traco-illiric al Ardieilor de pe valea Narentei, sub conducerea regelui lor Pleuratus si a fiului acestuia, Agron, reuseste si el sa-si recapete autonomia. Ba chiar mai mult, pe la anul minus 250, batandu-i pe Taulanti si trecand peste ei, reuseste sa patrunda in teritoriile illirice stapanite de Epiroti. Urmasul lui Agron ataca, in anul minus 229, Elida si Mesina. Epirul cere atunci ajutorul Romei, care face o interventie diplomatica prin grecul Demetrios din Pharos, dar fara rezultat, caci Illirii continua cuceririle, ocupa Epidamnosul, iar colonia greaca din Corcyra (Corfu) se salveaza numai la aparitia flotei romane. Peninsula Haemusului ajunge astfel sa fie sfasiata de vrajbe si sa opuna o prea slaba rezistenta invaziilor din afara, care, de data aceasta, vin din Occident. Din fericire, aceste vrajbe nu s-au intins in Dacia. Ea si-a pastrat astfel fortele, pentru a se opune altor miscari de popoare germanice si celtice.

In Geto-Dacia intracarpatica, triburile se intelegeau intre ele, nu se razboiau si erau unite sub regi recunoscuti ca atare de ceilalti sefi de triburi. Istoricul Pompeius Trogus semnaleaza aici existenta regelui dac Oroles, in aceste timpuri. Relatarea facuta de Trogus arata odata mai mult cum evenimentele erau consemnate in functie de factorii senzationali. Cronicarii nu se ocupau indeobste de descrierea vietii normale, economice, care sta la baza societatii din toate timpurile. Iata ce relateaza Trogus despre locuitorii Daciei:
“Si Dacii sunt de neamul Getilor. In timpul regelui Oroles, fiindca nu s-au luptat bine impotriva Bastarnilor, ca pedeapsa pentru purtarea lor, au fost siliti, din ordinul regelui, ca atunci cand se culcau sa-si puna capetele in locul picioarelor si sa faca nevestelor serviciile pe care inainte obisnuiau sa li se faca lor insisi. Si nici nu s-a schimbat aceasta randuiala pana cand nu si-au spalat prin curaj rusinea suferita in razboi”.

Daca Dacii dormeau singuri, schimbarea capataiului nu avea nici o importanta. Daca insa dormeau cu nevestele, capataiul pus la picioarele lor, pe cand apa nu le era la indemana sau era prea rece in timpul iernii, constituia intr-adevar o pedeapsa. Se releva insa ca in aceiasi masura erau pedepsite si femeile, care nu avusesera nici o vina in comportarea mai putin vitejeasca a barbatilor lor. Pedepsirea cu adulmecarea picioarelor avea un sens, daca ne gandim la educatia primita de acesti barbati pe cand fusesera copii, asa incat ajunsi la varsta armelor, dandu-li-se scutul, femeile dace sa fi uitat, dupa obiceiul matroanelor romane, indemnul la vrednicie: “Sa nu te intorci din batalie decat sub scut sau pe scut”... In ceea ce priveste serviciile domestice, scriitorul Trogus este ermetic si nu da detalii.

Cea dintai confruntare cu Bastarnii germanici din nord, cu toata indarjirea de care acestia au dat dovada, a fost nenorocoasa pentru Oroles, caci Dacii sai au fost luati pe nepusa masa. De accea s-au si grabit sa se intoarca acasa. Nici pentru Bastarni rezultatele nu au fost prea favorabile, deoarece ei n-au inaintat si n-au izbutit sa patrunda in centrul Daciei si au ramas la rasarit de Carpati, prin Moldova si Bucovina de azi, dand tarcoale tarii, fascinati de stralucirea aurului din muntii Apuseni. Pentru a doua infruntare cu ei, Oroles s-a pregatit temeinic. Ostasii sai s-au infatisat decisi sa se bata vitejeste, ca in mai toate luptele lor, spre a nu fi supusi ocarilor si mai ales tinuti sub opinca nevestelor. De altfel, dupa o scurta convietuire cu localnicii, Bastarnii vor fi asimilati de acestia.

La putina vreme de la aceste infruntari, tot istoricul Pompeius Trogus, care a prins simpatie pentru Daci, semnaleaza numele unui alt rege al Daciei, Rubobostes. Nu mai putin dotat decat predecesorii sai, el s-a gandit la reorganizarea tarii in toate domeniile, ceea ce a dus la cresterea influentei sale. Tocmai aceasta sporire a puterii Daciei ii preocupa pe Romani si istoricul lor. Ca bun patriot, atragea atentia asupra acestui fapt, prin cuvintele : Incrementa Dacorum per Rubobostem regem.

La inceputul secolului al doilea anterior, Dacia era expresia celei mai solide organizatii in spatiul nord-tracic, in insusi centrul de formare a numeroaselor triburi. Cu aceste premise se intelege cum, cu un secol mai tarziu, s-a ajuns la acea concentrare de putere, care a dus la crearea “imparatiei" Traciei din nord, sub carmuirea marelui Burebista.

Regatul Daciei a avut de infruntat de-a lungul veacurilor asaltul neamurilor vecine. Din rasarit, cei dintai s-au napustit Scitii. Din sud, primii au sosit Persii si apoi Macedonenii. In ultima parte a mileniului anterior, a venit randul Bastarnilor din nord, apoi al Celtilor din vest, si in cele din urma al Romanilor. Asupra migratiilor, mari distinctii nu se pot face, caci toate urmareau un singur scop: cucerirea si dominarea, spolierea si tributul. Prada era lucru obisnuit in profesiunea soldateasca. Cruzimea aratata in devastarea oraselor nu prezinta deosebiri, fie ca venea din Occident, fie ca venea din Orient. Romanii faceau uneori chiar exces de zel, distrugand orasele din temelii, ceca ce, trebuie sa recunoastem, reprezenta o munca foarte grea si astazi extrem de costisitoare. Ei arau pamantul si aruncau sare, pentru ca nici vegetatta sa nu mai prinda radacini pe aceste teritorii blestemate. Pentru Romani “civilizare" insemna si actiunea militara, si instaurarea unei noi ordini si a unor noi legi, legile si ordinea invingatorilor.

Neamul Celtilor si-a facut aparitia la Dunare, in Campia Pannonica, inca din secolul al VI-lea. Dupa ocuparea Romei, in anul minus 387, incep incursiunile si infiltrarile in spatiul illiro-trac. In acea epoca ei se deplasau in Pannonia, unde au loc lupte cu populatia autohtona traco-illira, cu care apoi vor convietui. O parte din ei reusesc insa sa coboare pana in sudul Peninsulei Haemusului si sa prezinte, in 335, solii lui Alexandru cel Mare. De la sfarsitul secolului al IV-lea, inaintarea Celtilor spre sud si spre rasarit se face si mai simtita. Din Campia Pannoniei se infiltreaza pe malurile Somesului, in partea de nord a Daciei si pe Mures, in sus. Alta parte a Celtilor s-a strecurat prin Carpatii nordici, ca sa coboare apoi pe Prut si pe Nistru. Aceasta inaintare pare ca s-ar fi datorat superioritatii armelor. Ei foloseau sabia cu doua taisuri numita galica (insisi Romanii aveau s-o adopte mai tarziu), precum si o lance cu varful de fier. Pentru iutirea cailor, aveau acei pinteni pe care cavaleristii tuturor natiilor ii vor purta cu mandrie mai tarziu, nu numai la cuceririle militare, ci si in aventurile galante. Armamentul de fier il cunoasteau si Tracii, fie Daci, fie Illiri, caci cultura fierului incepuse de mult si minele de fier si de carbuni se aflau sub picioarele lor. Diferenta intre armele unora si ale altora consta in forma lor si in motivele decorative, pe care Celtii le aplicau si care au fost raspandite si adoptate pe o mare parte a continentului. Astfel, descoperirile arheologice, scotand la lumina felurite arme, i-au incurcat mult pe bravii cercetatori, care gasesc Celti presarati in toata Europa, ca si cum armele de factura celtica ar dovedi in mod absolut omniprezenta lor. Se stie ca Dacii insisi au folosit arme celtice, iar Celtii pe acelea ale Dacilor.

Triburile neamului celtic purtau nume diferite, intre acestea fiind Scordiscii asezati la confluenta Dravei cu Sava, unde intemeiasera orasul Singidunum, pe urmele altor asezari traco-illire. Scordiscii, impreuna cu Bastarnii, au fost folositi ca mercenari in armata macedoneana, in anul minus 182, chemati de Philip ca sa lupte impotriva Dardanilor si Romanilor. Mercenarii sosesc in anii minus 180/179, cand insa moare Philip. Ramanand fara ocupatie, ei incep sa-i prade pe Traci si pe Dardani. In cele din urma, Tracii ii infrang, silindu-i sa se intoarca de unde venisera. Totusi, o parte a mai ramas in tara Dardanilor si s-a amestecat cu populatia locala, disparand fara urme. Un alt trib celtic, Pectosagii, aparuti in Peninsula Haemusului, au coborat pana in Asia Mica. Tauriscii s-au instalat in nordul Campiei Pannonice si in partile de nord-vest ale Daciei. Britolagii venind prin nord au ajuns in partile rasaritene ale Daciei, tragand dupa sine si doua triburi germane : Skirii si Bastarnii. Epoca de inflorire si stapanire celtica are loc in ultimul sfert al secolului al III-lea si inceputul secolului al II-lea, dupa ce au reusit sa se consolideze intemeind pe Dunare, in Campia Pannonica, orasele Akink, numit de Romani Aquincum (Budapesta) si Noricum. Odata stabiliti aici, nu s-au lenevit si nu s-au pus pe odihna. Organizau incursiuni chiar impotriva Greciei. Cu mult timp inainte, o astfel de confruntare hotaratoare a avut loc intre Celti si Greco-Macedoneni. In urma acestei confruntari s-a putut salva lumea greceasca. Este vorba de lupta de la Delphi, de la 279, castigata de comandanlul Antigonos Gonatas. Si pe Tribali si pe Geti ii stanjenea prezenta Celtilor in Campia Pannonica. Ei se decid sa-i atace la ei acasa, in partile de sud ale Pannoniei, prezentandu-se cu o oaste de optsprezece mii de oameni, dintre care cincisprezece mii pedestri si trei mii calari. Din pacate n-au reusit sa-i infranga si s-au intors acasa plouati. Situatia de tensiune ce s-a creat aici impunea o supraveghere continua, cel putin in perioada de mai mare efervescenta a Celtilor. Aceasta ii obliga si mai mult pe Daci sa-si mentina structura statala centralizata si sa fie gata de aparare. Trebuie precizat ca incursiunile erau facute de cete desprinse din baza Pannonica si nu erau prea numeroase. Ele treceau prin tari ca Tracia si Macedonia, fara ca prin aceasta sa desfiinteze statele respective. Si incursiunile facute in Dacia aveau acelasi caracter, pana la domolirea Celtilor de catre marele Burebista. Cei trecuti prin Moldova si asezati pe mai multa vreme, pana la urma au fost absorbiti de localnici. Celtii n-au fost lipsiti de civilizatie, ca cetele venite dinspre rasarit. Ei purtau elemente ale unei civilizatii dezvoltate, numite de arheologi La Tene. Fuziunea a putut sa fie, asadar, mai lesnicioasa cu Tracii, a caror civilizatie inflorise in chip deosebit in epoca bronzului si a fierului. Intre Celti si Daci a avut loc o adevarata simbioza, ceea ce a usurat asimilarea definitiva a celor dintai. La fel s-a intamplat si in Pannonia, unde populatia autohtona traco-illira a absorbit elementul celtic.

In timp ce triburile si regatele din sudul Dunarii, din pricina eroziunii puterii si a destramarii imperiului traco-macedonean, precum si a decaderii cetatilor grecesti, intrau una dupa alta sub stapanire romana, in secolele III, II si I anterioare, in cetatea Carpatilor si la Dunare se intarea statul Dacilor, in frunte cu regi intelepti.

Constantin Dragan - Noi, Tracii