Ca orice popor aparut in istorie si afirmat putemic de-a lungul veacurilor, neamul Tracilor a avut o religie caracterizata printr-o inalta spiritualitate. Bineinteles, la inceput religia era simpla, legata de fenomenele naturii, de animalele care inspirau frica si impuneau respect. Sentimentele umane se exteriorizau sub forma simbolica a totemului cu functie de aparare, comportand jertfe de tot felul si chiar sacrificii umane. Prin evolutia cultului, cel jertfit devenea un sol, cu o misiune bine precizata, mijlocind pe langa divinitatea suprema si „tratand" sau „pledand" pentru cauza celor vii. Trecerea de la formele religioase primordiale la cele superioare s-a facut destul de lesne intregul proces de umanizare a zeilor, credintelor si riturilor stravechi — ca cel in legatura cu adorarea focului purificator s-a pastrat si in aceasta perioada. NU intamplator, iubitorul de oameni, intruchipat de miticul personaj Prometeu, a fost domiciliat nu numai in Grecia, dar si aici, in nordul Dunarii.

Fustel de Coulabges, in Cetatea Aniica, expune cu detalii felul in care se savarsea adordarea focului sacru. cultul focului era simplu : intotdeauna in altarul casei se aflau carbuni aprinsi; in anumite ore ale zilei se puneau pe foc ierburi uscate si lemne de un anume fel, si atunci zeul focului stralucea cu flacari luminoase. I se aduceau sacrificii, turnandu-se in foc undelemn, mirodenii, grasimea animalelor sacrificate. in India, focului i se adresau rugaciuni, iar legile sacre impuneau brahmanului sa nu manance din orezul recoltat inainte de a fi fost oferit focului sacru, deoarece focul este flamand de grane si cand nu i se da dijma cuvenita se supara si-l arde pe brahmanul uituc sau neglijent. La Indieni, divinitatea focului a luat numele de Agni si, in Rig-Vedtt, i s-au inchinat imnuri, spunandu-i-se „aparator si parinte", „protector al omului". I se cerea glorie, belsug, sanatate, intelepciune si iertare. Ca si in Europa, ochiul vinovat nu putea sa se apropie de focul sacru inainte de purificare. Ceremonie importanta in religia straveche, Rotnanii o practicau la intai martie. Tracii cei vechi savarseau aceasta traditie primavara, cand toti membrii familiei sareau peste flacari, in semn de ardere a pacatelor.

Multe au fost totemurile triburilor, dar Tracii au pastrat in mod deosebit unul si la acesta n-au renuntat niciodata, chiar cand religia lor a evoluat spre forme superioare, spiritualizate. Este vorba de totemul lupului sau al capului de lup, care se confunda cu insusi neamul trac, si indeosebi cu tribul Dacilor. Acest totem devenit si balaur, a fost apoi adoptat ca steag de lupta si prin gura lui deschisa vuia vantul. Suierul lui produs de corzile ce atarnau si fluturau in urma imita oarecum urletul lupilor in goana dupa vanat. Aceasta ii imbarbata pe vitejii Traci, binecunoscuti ca razboinici fara frica de moarte. Nu poate sa ne scape relatia evidenta a „lupului" dacic, cu „lupoaica" devenita simbol al Romei.

Credinta in nemurire ii facea sa dispretuiasca moartea si sa se arunce cu curaj salbatic in batalii, convinsi fiind ca se vor duce intr-o lume mai buna si mai frumoasa. Ideea reinvierii exista la Traci cu mult inainte de aparitia crestinismului, ca si ideea dragostei de aproapele nostru. Un scriitor din Heracleia, Nymohides, cu trei secole inainte de Isus Cristos, arata ca Sabazios nu era altul decat Dionisie, cel adorat prin strigate. Se fac dese apropieri intre Sabazios si Sabaoth, „facatorul cerului si al pamantului", precum se fac apropieri intre colina Zilmissus, unde se afla templul rotund, cu acoperisul intredeschis ca sa primeasca razele Soarelui, si numele misterios al lui Zalmoxe. Acest Zalmoxe, profetul vietii fara sfarsit, s-ar fi ascuns in pamant spre a reaparea dupa patru ani, infatisand astfel ideea invierii cu secole inainte de Cristos.

Spiritualitatea religiei Tracilor s-a reflectat in sistemul politeist. Mitologia romana si istoria straina arata ca Tracii au creat si au daruit altor neamuri pe proprii lor zei: Dionisie, Bendis, Ares, Hermes, Apollo s.a. Dionisie, iubitorul de oameni, era zeul bucuriei si petrecerii cu prinos de nectar al viilor trace. Insusit de Greci, a devenit Dyonisos, iar la Romani Bacchus, cu fruntea incununata de ciorchini, iar sarbatorile inchinate lui se repetau de mai multe ori pe an, mai ales primavara si toamna. Zeita Bendis a devenit la Greci — Artemis, iar la Romani — Diana, cu tolba plina de sageti, in cautarea vanatului in codrii sacri, cu poieni unde se puteau organiza ceremonii si pelerinaje. Diana avea si un oras in Italia numit Lucus Dianae, Lugo de astazi. Trac era si Ares, zeu al razboiului, care se potrivea de minune spiritului vitejesc al acestui neam. La Romani, Ares a devenit Marte si avea un templu, cu porti inchise in timp de pace, lucru rar intamplat la ei. Din pricina razboaielor de cuceriri continue, purtate de Roma, templul lui Marte era mereu deschis, pentru ca vaduvele si orfanele sa se poata ruga. De Apollo se leaga numeroase legende mitologice. Era una dintre principalele divinitati si-l aflam in cultul tuturor popoarelor antice, sub diferite denumiri. La Horoer, Apollo apare ca rex, imperator, domnind „peste toti muritorii". In scriptiile grecesti este denumit si Basileus. Originea lui Apollo este traca si, potrivit legendei, s-a nascut in tinuturile hyperboreene, la nordul Dunarii de Jos, mama sa fiind hyperboreana Latona.

Tracii erau cunoscuti ca popor adanc religios. Dar cum se impaca — ne-am putea intreba — cultul zeului suprem, Zalmoxis, cu pluralitatea zeilor ? Unii istorici si arheologi (deoarece religia e legata si de templele cu urme vizibile ale invizibilului) atribuie cultul politeist si orgiastic numai Tracilor din sudul Dunarii si din alte parti, rezervandu-l pe Zalmoxis marelui trib geto-dacic din nordul Dunarii. „Antichitatea e unanima a recunoaste Getilor o adanca si severa religiozitate, care le patrunde si determina viata in toate imprejurarile, fie de zilnica inchinare puterilor supranaturale, fie de catastrofala unire cu divinitatea nemuritoare, prin renuntarea de bunavoie la viata chinuita in pace, ori biruita in razboi", scrie Vasile Parvan. Faptul ca Daco-Getii credeau intr-un zeu suprem (alaturi de care existau divini-tati mai mici) si in existenta unei lumi de dincolo, arata Grecilor ca se afla in fata unei conceptii superioare despre Univers. Primele informatii in legatura cu credintele traco-gete ni le-a dat Herodat, in legatura cu Zalmoxis, despre care povesteste o istorie anacronica. Indoielile manifestate de Herodot fata de povestirea Grecilor despre Zalmoxis nu reprezinta altceva decat o demascare a rationalismului grecesc, o naivitate greceasca, dupa cum spune acelasi istoric. Caracterul abstract al religiei traco-gete ii face pe Greci sa-i caute originea in filosofia lui Pitagora sau in Egipt, desi Zalmoxis, regele-zeu, a trait inaintea lui Pitagora. Herodot face distinctie neta intre existenta sa ca om si divinitatea intruchipata de el. Vorbind despre cultul lui Zalmoxis, Herodot precizeaza : „lata cum se cred nemuritori Getii: ei cred ca nu mor si ca cel care dispare in lumea noastra se duce la zeul Zalmoxis". Herodot continua: „Tot la al cincelea an ei trimit la Zalmoxis un sol tras la sorti, cu porunca sa-i faca cunoscute lucrurile de care de fiecare data au nevoie". Ca sa-l trimita pe sol zeului, Tracii infigeau in pamant trei sulite cu varful in sus, il luau pe cel ales de maini si de picioare, il azvarleau in asa fel, incat acesta trebuia sa cada in varful sulitelor. Daca cel aruncat in suliti murea, era semn ca zeul a primit solia, iar daca nu, Tracii ii reprosau ca este un ticalos si alegeau pe altul ca sa fie trimis la ceruri. Remarcand, in treacat, ca asemenea sacrificii se oficiau si la Celti din patru in patru ani, pentru a sublinia caracterul divin al lui Zalmoxis, Herodot reproduce urmatoarea informatie: „Aceiasi Traci, cand tuna si fulgera, trag cu sagetile in sus spre cer si ameninta divinitatea care provoaca aceste fenomene, deoarece ei cred ca nu exista alt zeu in afara de al lor".

In Periplul sau, Monaseas din Patras il compara pe Zalmoxis cu Kronos, Strabon il pune alaturi de Licurg, altii il confunda cu profetul. Dio Chrysostomos il numara pe Zalmoxis intre regi, Hellanicos, Lucian, lulian vad in el pe profetul vietii fara de sfarsit, tot astfel cum pentru Clement din Alexandria, Zalmoxis devine erou, setos de moarte, imaginand o „calugarie" inainte de crestinism si predicand ascetismul si claustrarea. Mai mult decat atat, Hellanicos afirma ca Trerii si - Crobisii, neamuri trace, credeau in nemurire, socotind ca.cei morti pleaca la Zalmoxis si se vor intoarce candva, din care pricina "la inmormantari ii aduceau jertfe si banchetuiau. Diodor din Sicilia spune, despre credinta Getilor, ca „La asa-numitii Geti, care se cred nemuritori, Zalmoxis sustinea ca si el a intrat in legatura cu zeita Hestia". Vasile Parvan considera, in baza unor marturii antice, ca Getii, erau buni, austeri si cu o predispozitie aparte pentru viata spirituala. „Sufletul e nemurior” — spunea Parvan. Trupul este o, impiedicare pentru suflet de a se bucura de nemurire : de aceea nu are nici un pret, poftele lui nu trebuie ascultate.
La razboi el trebuie jertfit fara parere de rau. Omul nu poate ajuuge la nemurire decat curatindu-se de orice fel de patima:, cariera, vinul, femeile sunt o murdarie a sufletului. Mai ales vinul aduce ticalosirea omului: in muntele divinitatii, Marele Preot al Natiunii cere distrugerea vitei de vie in intregul regat. Nimic deci din nebunia dionisiaca traco-phrigica nu e admis sau tolerat la Geti. Oamenii sfinti vor fi la ei ascetii ” care nu vor sa mai stie nici de lume, nici de femei, ci in renuntarea la orice bucurie a trupului, se devoteaza gandului bun despre nemurirea de dincolo de viata lupului, caci abia prin moarte omul inviaza la viata vesnica".

Lucian Blaga considera ca Zalmoxis nu este altceva decat o divinitate suprema, iar mitologia geta nu poate fi exclusiv uraniana, peutru ca nici un popor arian nu a avut o asemenea mitologie. Credinta Getilor in nemurire nu este o credinta in nemurirea sufletului, ci o trecere a trupului pe un alt taram, asa cum ne sugereaza credintele populare romanesti. Chiar spusele lui Platon trebuiesc interpretate ca o nemurire a trupului si nu a sufletului. Blaga credea ca Getii au avut totusi si alte divinitati. El spune: „De multe ori memoria istorica se refugiaza in povesti. Chiar daca aceasta Muma a Padurii n-ar fi o ramasita arhaica, si nu vedem de ce n-ar fi, a ingaduit sa banuim in dosul unor atari figuri, palpitand uti strafund de mitologie si de magie a padurii, un strafund geto-trac".In „frunza verde", expresie cu care incep cantecele populare romanesti, Lucian Blaga vedea o reminiscenta a unei vechi mitologii: „Noi vedem in aceasta frunza verde ceva mai mult adica : ecoul preistoriei intrezarim in dosul cuvintelor un verde arhaic, de mitologie si magie a padurii si a zeitatilor vegetale. Frunza verde are ceva dintr-o rituala invocare a stihiilor vegetale, care ocrotesc viata si sunt mai ales datatoare de viata".

La un popor la care vitejia era socotita suprema virtute, nu se putea sa nu existe un cult al eroilor, al acelor viteji care ii intrec uneori pe zeii insisi, devenind mai devreme sau mai tarziu ei insisi divinitati. Eroul trac sau Cavalerul trac, „demonul erou", va fi trecut uneori alaturi de Zeus. Prestigiul de care se bucurau avea sa-i ajute a trece mai intai in mitologia greaca, apoi in cea romana.

Asa ramane Silvanus,;Ocrotitorul semanaturilor. Cavalerul sau eroul trac apare la Adamclissi ca „neinvinsul". Dar, alaturi de aceasta fata luminoasa a lumii supranaturale, Tracii gandeau si o lume a demonilor, a duhurilor rele, pe care o regasim iarasi in credintele si superstitiile populare, intr-un amestec sacru si profan care ne explica intr-un fel si „amestecul" de zei si credinte din antichitate.

Clement din Alexandria vorbeste despre doctrinele intunericului, despre Dionysos Bassaros, despre sarpele care intra in san, ca mijloc de initiere in misterele sabazice. Sarpele e duh al raului, dracul decazut din starea lui initiala, adversar al lui Dumnezeu. insusi dragonul-Iup de pe steagul Dacilor ne poate duce cu gandul la aceste vechi credinte, asa cum unele elemente, legate de adancurile pamantului, de pesteri, indeosebi, de galeriile de mina, au creat o simbolica mistica ce s-a transmis la Greci si la Romani, dainuind in legendele populare pana in zilele noastre.

De religie si de preocuparile pentru mantuirea sufletului si trupului erau legate si practicile ce tin de cultul mortilor. Ni s-au pastrat cateva informatii cu privire la ritualul de inmormantare la Traco-Geti. Nu toti Tracii obisnuiau sa inmormanteze, unii folosind incinerarea. La Trausi, ne povesteste Herodot, pe langa datinele comune cu celelalte triburi trace existau unele speciale, privind nasterea si moartea. Rudele stateau in jurul noului nascut si plangeau nenorocirile pe care urma sa le indure in timpul vietii. La inmormantare, aceleasi rude glumeau si se bucurau amintind toate nenorocirile de care scapase mortul.

Asadar, s-ar putea spune ca religia traca era politeista avand insa si pe Zalmoxis, care s-a impus Tracilor de pretutindeni si le-a probat nemuri-rea. Credinta lor i-a dus la formarea unei conceptii originale despre viata, a Weltanschauung-ului care i-a facut sa dispretuiasca moartea, sa fie viteji in razboi, printre ei Getii fiind cei mai viteji si mai drepti. Spiritualitatea lor a fost exprimata in toata profunzimea de Mihail Eminescu, in Oda(in metru antic), pe care o reproducem in intregime in acest final de capitol :

Nu credeam sa-nvat a muri vrodata, Pururi tanar, infasurat in manta-mi, Ochii mei naltam visatori la steaua Singuratatii.
Cind deodata tu rasarisi in cale-mi, Suferinta tu, dureros de dulce... Pana-n fund baui voluptatea mortii Nenduratoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul inveninat de haina-i.
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele Marii.
De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet, Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari.., Pot sa mai renviu luminos din el ca
Pasarea Phoenix ?
Piara-mi ochii tulburatori din cale,
Vino iar la san nepasare trista,
Ca sa pot muri linistit, pe mine Mie reda-ma !