Dion Chrysostomos

[Filosof si retor, traieste in 87-97 in Dacia.]

Discursuri

"Se intampla ca am facut acum o calatorie lunga, drept la Istru si in tara getilor am ajuns la niste oameni intreprinzatori, care nu aveau ragazul sa asculte cuvantari ci erau agitati si tulburati. Acolo, la ei, puteai sa vezi peste tot sabii, platose, lanci, toate locurile fiind pline de cai, arme si oameni inarmati, veneam sa vad oameni luptand, unii pentru stapanire si putere, iar altii pentru libertate si pace. Se intampla ca am facut o calatorie lunga, drept la Istros si in tara getilor sau a mysilor, asa cum ii numeste Homeros fie cum e denumit astazi poporul.

Am mers acolo nu ca negutator de marfuri, nici sa adun purtatori de bagaje in serviciul unei tabere militare sau ingrijitori de boi, nici nu am dus vreo solie pentru aliati sau vreo alta cu nume frumos, (...) dezbracat, fara coif si scut, neavand lance si nici vreo alta arma.

Asa incat m-am mirat cum de ma rabdara, cand m-au vazut, caci nu eram un om care sa stie sa calareasca, nici arcas priceput, (nici ostas cu arme grele), nici aruncator de lanci sau pietre, dintre soldatii usor inarmati si fara scut. Nu puteam nici sa tai lemne din padure sau sa sap un sant, nici sa cosesc fan intr-o poiana dusmana, deoarece mereu m-as fi intors speriat. (Nu puteam nici) sa construiesc un cort sau lucrari de intaritura, asa cum desigur (fac) unii oameni de serviciu ai armatei care urmeaza lagarele.

Fiind nefolositor la toate acestea, am ajuns la niste oameni intreprinzatori, care nu aveau ragazul sa asculte cuvantari, ci erau agitati si tulburati ca niste cai de curse la potou, inainte de plecare, nerabdatori sa treaca vremea, cai pe care ravna si infocarea ii fac sa loveasca pamantul cu copitele.

In mijlocul cestor oameni deosebiti, eu singur ma infatisam grozav de nepasator, un spectator foarte pasnic al razboiului, neputincios la trup, inaintat in varsta, om care nu purta sceptrul de aur nici panglicutele sfinte ale vreunui zeu, care venise pe drumul unde il mina nevoia, in tabara ostaseasca, (...) ci doritor de a vedea oamenii luptand, [unii] pentru stapanire si putere, iar altii pentru libertate si patrie".

Ferecide din Atena

[A fost unul dintre primii prozatori atenieni; in jurul anului 454 i.e.n. a scris o lucrare, in zece carti, numita Genealogii, in care infatisa miturile privitoare la nasterea zeilor si a familiilor nobile. Din aceasta opera plina de fantezie s-au pastrat numai citeva frinturi.]

Fr. 174. Clem. Alex. Strom., V, 8, 44; (2) “Se spune ca si Idanthuras, regele scitilor, dupa cum povesteste Ferecide din Syros a a trimis ca simbol, lui Darius, care trecuse Istrul si ameninta cu razboi, in loc de scrisoare, un soarece, o broasca, o pasare, o sageata si un plug. Toti erau incurcati - cum era si firesc - in privinta intelesului acestor simboluri; cel mai mare general, Orontopatas, spunea ca scitii vor preda puterea, talmacind soarecele prin locuinte, broasca prin ape, pasarea prin aer, sageata prin arme si plugul prin tinutul lor. Xiphodres, in schimb, a dat alt inteles. El a spus: « Daca nu ne vom inalta in vazduh ca pasarile, ori nu ne vom ascunde ca soarecii sub pamint, ori ca broastele in apa, nu vom putea scapa de sagetile lor, caci nu sintem stapini in aceasta tara ».”

Flavius Claudius Iulianus

[Imparat intre 361-363, a beneficiat de o educatie retorica si filosofica. Dintre scrierile lui, Cezarii (Imparatii) este cea mai importanta: relatind domnia lui Constantin se vorbeste de recucerirea teritoriului de la nordul Dunarii in urma campanei din anul 332 e.n.]

Traian:

„Lui Jupiter si Zeilor, dupa ce am luat conducerea imperiului amortit si descompus din cauza tiraniei care dainuise mult la noi in fara, si din cauza silniciei getilor, singur am cutezat sa merg impotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru. Am nimicit neamul getilor, care au fost mai razboinici decit oricare dintre oamenii ce au trait cindva - si aceasta nu numai datorita tariei trupului lor, dar si pentru ca ii convinsese sa fie astfel slavitul lor Zamolxis. Crezind ca nu mor, dar ca isi schimba locuinta, ei sint mai porniti pe lupte, decit ar fi inclinati sa intreprinda o calatorie. Am facut aceasta expeditie in cinci ani. Dintre toti imparatii de dinainte de mine, eu am fost socotit de supusi cel mai blind".

Dupa acesta, i se dadu cuvintul lui Constantin . . .

„Iata de ce valorez, a spus el, mai mult decit acestia; decit Alexandru Macedon, pentru ca am luptat cu romanii si cu neamurile germane si scitice, nu cu barbarii din Asia.„

“Prin faptele savirsite impotriva uzurpatorilor sint mai presus decit Traian; si sint fara indoiala egalul lui prin reluarea tinuturilor pe care el le dobindise mai inainte, daca nu cumva valoreaza mai mult sa recistigi un lucru decit sa-l cistigi".

Florus

[Lucius Annacus Florus, scriitor latin din a doua jumatate a sec. I, prima jumatate a sec. II i.e.n., este autorul unei scurte istorii a razboaielor romanilor, in care descrie expeditia generalului Gentulus impotriva triburilor dacice de la nordul Dunarii, se pare in anii 11-12 e.n.]

Razboiul cu Dacii

II, 28 [IV, 12], 18. “Dacii traiesc nedeslipiti de munti. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso obisnuiau sa coboare si sa pustiasca tinuturile vecine, ori de cite ori Dunarea, inghetata de ger, isi unea malurile. Imparatul August a hotarit sa indeparteze aceasta populatie, de care era foarte greu sa te aproprii. Astfel a trimis pe Lentulus si i-a alungat pe malul de dincolo [al Dunarii]; dincoace au fost asezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost infrinti, ci doar respinsi si imprastiati.”

Frontinus

[Pretor in anul 70 i.e.n; de mai multe ori consul si guvernator in Britania]

Stratagemele

I, 5, 25. Spre a insela pe sciti in privinta retragerii sale, Darius a lasat in tabara ciini si magari. Deoarece ii auzea latrind si zbierind, dusmanul a crezut ca Darius continua sa stea pe loc.

I, 10, 4. Scorylo, conducatorul dacilor, stiind ca poporul roman era dezbinat din pricina razboaielor civile si socotind ca nu-i nimerit sa-i atace, deoarece datorita unui razboi cu un dusman din afara s-ar putea restabili intelegerea intre cetateni, a pus in fata concetatenilor sai doi ciini si pe cind se luptau intre ei cu indirjire, le-a aratat un lup. Imediat ciinii s-au aruncat asupra acestuia, uitind de cearta lor. Prin aceasta pilda i-a oprit pe barbari de la un atac care ar fi adus foloase romanilor.

II, 4, 3. Fiind strimtorat de catre scordisci si daci, care erau mai multi la numar, generalul Minucius Rufus l-a trimis inainte pe fratele sau, si in acelasi timp citiva calareti cu trimbitasi, si i-a poruncit ca, in clipa cind va vedea angajata lupta, sa apara pe neasteptate din directia opusa si sa ordone ca trimbitasii sa sune din trimbite. Deoarece rasunau culmile muntilor, s-a raspindit intre dusmani impresia ca au de-a face cu o multime imensa: ingroziti de aceasta, au luat-o la fuga.

II, 4, 20. Luptind impotriva unei armate mai numeroase a tribalilor, Atheas, regele scitilor, a poruncit femeilor, copiilor si intregii multimi neluptatoare sa mâne turme de magari si de boi spre ariergarda dusmanilor si sa tina in miini lanci ridicate in sus. Apoi a raspindit zvonul ca ii sosesc ajutoare de la scitii din interiorul tarii.

Hellanicos

[Scriitor grec din Mitilene, care a trait in prima jumatate a secolului al V-lea i.e.n. In opera sa, „0biceiuri barbare" a cules povestiri si legende referitoare la populatiile din vecinatatea Greciei.]

Obiceiuri Barbare

Fr. 73. PHOT. SUID., la Zamolxis. Scitul fiind robul lui Pitagora - cum ne povesteste Herodot in cartea a IV-a (95) -, inapoindu-se la el in tara a dat invataturi oamenilor cu privire la nemurirea sufletului. Mnaseas spune ca la geti este cinstit Cronos si ca el poarta numele Zamolxis. Hellanicos in Obiceiuri barbare zice ca [Zamolxis] a fost un grec care a aratat getilor din Tracia ritul initierii religioase. El le spunea ca nici el si nici cei din tovarasia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunurile. In vreme ce spunea acestea, si-a construit o casa sub pamint, apoi disparind pe neasteptate din ochii tracilor - a trait intr-insa. Iar getii ii duceau dorul. In al patrulea an, a reaparut si tracii credeau tot ce le spunea. Povestesc unii ca Zamolxis a fost rob la Pitagora, fiul lui Mnesarchos, din Samos. Eliberat, a nascocit aceste lucruri. Dar mi se pare ca Zamolxis a trait cu mult inaintea lui Pitagora. Cred in nemurire si terizii si crobizii. Ei spun ca si cei morti pleaca la Zamolxis si ca se vor reintoarce. Din totdeauna ei au crezut ca aceste lucruri sint adevarate. Aduc jertfe si benchetuiesc ca si cum mortul se va reintoarce.

Herodian

[S-a nascut la Alexandria. Fiu al lui Apollonios Dyscolos, Herodian a trait si a scris la Roma pe vremea imparatului Marcus Aurelius (161—180e.n.). 0 mare parte din lucrarile sale s-au pierdut, pastrindu-ni-se numai fragmente din doua opere.

Despre prozodia generala

Cartea a II-a. 1, 52, 28. Matoas. Astfel era numit odinioara fluviul Istru de catre sciti. Matoas la greci inseamna « milos ».

Cartea a III-a. 1, 59, 19. Daes, neam scitic. Sint numiti si dasi, cu s (sigma).

I, 62, 9. Anthes, neam scitic din Tracia, [se trage] din Scythes, fiul lui Heracles. Unii [cred ca] de la amizeauai [« a se minia »], caci sint foarte miniosi.

Cartea a IV-a. I, 87, II. Danubis sau Danusis este fluviul Istru. Intelesul e cam acesta: „unul care are un temei sa rataceasca”

Cartea a V-a. I, 108, 34. Daos, ca nume propriu, poarta accent circumflex. «Cei dinspre Pont si rasarit se numesc geti, iar cei din partea opusa - dinspre Germania si izvoarele Istrului - poarta numele de dai » (Strabon, VII, p. 304). Si la atici exista numele de sclavi Daos si Geta. Ei sint numiti si daci.

Cartea a VI-a. I, 144, 3. Neamul crobizilor, la sud de Istru.

I, 147, 26. Neamul dacilor, care se numeste si [neamul] dailor.

Cartea a VIII-a. 1, 207, 29. Mocarsos, tinut in Tracia. Teopomp, in cartea Ia Filipicelor. Impreuna cu aceste [cuvinte] merge si [cuvintul] agatirs, nume propriu sau nume de trib dincolo de Haemus. Este numit astfel sau de la Agathyrsos, fiul lui Heracles sau - cum crede Peisandros - de la tirsurile lui Dionysos. Ei se mai numesc si agatirsi.

II,514,25. Zalmoxis: se mai spune si Zalmoxis si Salmoxis.

Herodot

[Parintele Istoriei]

IV, 48. Istrul, care este cel mai mare dintre toate fluviile pe care le cunoastem, curge mereu cu acelasi debit, vara si iarna. E cel dintii fluviu din Scitia venind dinspre apus; el ajunge fluviul cel mai mare, deoarece primeste apele mai multor altor riuri. Printre acelea care il fac sa fie mare sint cinci mari cursuri de apa care curg prin Scitia; unul numit de sciti Porata, iar de eleni Pyretos, apoi Tiarantos, Araros, Naparis si Ordessos. Cel dintii amintit dintre aceste riuri e mare si, curgind el spre rasarit, isi uneste apele cu ale Istrului. Al doilea, caruia i se spune Tiarantos, curge mai spre apus, fiind si mai mic. Araros, Naparis si Ordessos curg intre aceste doua riuri varsindu-se si ele in Istru. Acestea sint riurile care izvorasc din Scitia si care ii sporesc apele. Riul Maris izvoraste in tara agatirsilor si se varsa si el in Istru.

IV, 93. Inainte de a ajunge la Istru, birui mai intii pe geti, care se cred nemuritori. Caci tracii, locuitorii din Salmydessos si cei care ocupa tinutul asezat mai sus de orasele Apolonia si Mesembria - pe nume scirimiazi si nipseeni - s-au predat lui Darius fara lupta. Getii, insa, fiindca s-au purtat nechibzuit, au fost indata inrobiti, macar ca ei sint cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci

IV, 94. Iata cum se cred nemuritori getii: ei cred ca nu mor si ca acel care dispare din lumea noastra se duce la zeul Zalmoxis. Unii din ei ii mai spun si Gebeleizis. Tot la al cincilea an ei trimit la Zalmoxis un sol, tras la sorti, cu porunca sa-i faca cunoscute lucrurile de care, de fiecare data, au nevoie. Iata cum ii trimit pe sol. Unii din ei primesc porunca sa tina trei sulite [cu virful in sus], iar altii, apucind de miini si picioare pe cei ce urmeaza sa fie trimis la Zalmoxis si ridicindu-l in sus, ii azvirle in sulite. Daca - strapuns de sulite - acesta moare, getii socot ca zeul le este binevoitor. Iar daca nu moare, aduc invinuiri solului, zicind ca e un om ticalos si, dupa invinuirile aduse, trimit un altul, caruia ii dau insarcinari inca fiind in viata. Aceiasi traci, cind tuna si fulgera, trag cu sagetile in sus, spre cer, si ameninta divinitatea (care provoaca aceste fenomene), deoarece ei cred ca nu exista un alt zeu in afara de al lor.

IV, 95. Asa cum am aflat eu de la elenii care locuiesc pe tarmurile Helespontului si ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc - fiind doar un muritor - a fost rob in Samos, si anume al lui Pitagora, care era fiul lui Mnesarchos. Dupa aceea, ajungind liber, strinse bogatii mari si, dupa ce se imbogati, se intoarse in patria lui. Intrucit tracii erau foarte nevoiasi si saraci cu duhul, Zalmoxis acesta - cunoscator al felului de viata ionian si al unor deprinderi mai cumpanite decit cele trace, intrucit avusese legaturi cu grecii si cu Pitagora, un insemnat ginditor al acestora - a cladit o casa pentru adunarile barbatilor, in care [se spune] ii primea si ii punea sa benchetuiasca pe fruntasii tarii, invatindu-i ca nici el, nici oaspetii sai si nici unul din urmasii acestora nu vor muri, ci vor merge intr-un anume loc unde vor trai pururi si vor avea parte de toate bunatatile. In vreme ce savirsea cele amintite si spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit sa i se cladeasca o locuinta subpaminteana. Cind a fost gata, [Zalmoxis] a disparut din mijlocul tracilor si, coborind el in locuinta lui de sub pamint, a trait acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult sa-i aiba, jelindu-l ca pe un mort. In al patrulea an, el le-a aparut si, astfel, Zalmoxis facu vrednice de crezare invataturile lui. Iata ce se povesteste despre infaptuirile lui.

IV, 96. In privinta lui Zalmoxis si a locuintei sale subpamintene nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare, insa, ca el a trait cu multi ani inainte de Pitagora. Fie Zalmoxis om ori vreo divinitate de-a bastinasilor, sa ne multumim cu cele infatisate. Acesti geti, a caror fire este astfel, dupa ce au fost supusi de persi, urmara restul armatei.

IV,104. Agatirsii sint lipsiti de energie si foarte gingasi. Ei poarta, cei mai multi, podoabe de aur. Au in devalmasie nevestele, ca sa fie frati cu totii si, inrudindu-se, sa nu mai existe la ei nici pizmuire, nici vrajmasie. Cit priveste celelalte obiceiuri, se apropie de traci.

V, 3. Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, dupa cel al inzilor. Daca ar avea un singur cirmuitor sau daca tracii s-ar intelege intre ei, el ar fi de nebiruit, si cu mult mai puternic decit toate neamurile, dupa socotinta mea. Dar acest lucru este cu neputinta si niciodata nu se va infaptui. De aceea sint acestia slabi. Tracii au multe nume, dup aregiuni, dar obiceiurile le au cam aceleasi toti, afara de geti, trausi si de cei care locuiesc la nord de crestonai.

Horatiu

[S-a nascut la Venusia in anul 65 si a murit la Roma in anul 8 i.e.n. Alaturi de Vergiliu, Horatiu a fost cel mai reprezentativ poet latin. Operele sale pot fi datate cu aproximatie dupa cum urmeaza: Epode, anii 42-30; Satire I-II, ami 42-35; Ode I-III, anii 35-23; Cintul secular, anul 17; Ode IV, anul 13; Epistole I-II, in ultima parte a vietii.]

Satire

II, 6,51—53.

Oricine imi iese in cale ma intreaba: ,,Hei! bunule,

Tu trebuie sa stii, pentru ca esti in relatii mai strinse cu zeii

ce-ai mai auzit despre daci?

Ode

I, 35, 9. De tine se tem dacii cei aspri si scitii ratacitori.

II, 16, 5. Liniste [cere] Tracia, cuprinsa de furia razboiului.

II, 20, 7, 19. Ma vor cunoaste colhii si dacii,

care vor sa para ca nu se tem de cohortele marsilor,

ca si gelonii de la capatul lumii.

III, 6, 13, 16. Putin a lipsit ca Roma, sfisiata de lupte interne,

sa fie nimicita de catre daci si etiopieni:

acestia sint de temut prin flota lor, iar aceia

se pricep mai bine decit toti la aruncarea sagetilor.

III, 8, 17, 24. Lasa grijile obstesti despre cetatea noastra.

Armata dacului Cotiso a pierit

III, 24, 9, 24. 0 viata mai buna duc scitii din stepa,

care au obiceiul sa transporte pe care casele lor ratacitoare,

la fel si getii cei aspri,

carora pamintul nehotarnicit

le da roade si cereale libere.

Nu le place sa cultive acelasi ogor mai mult de un an,

Iar dupa ce au implinit toate muncile, altii care le urmeaza

In aceleasi conditii, le iau locul.

Acolo femeia nu se face vinovata fata de

Copiii vitregi, ci poarta de grija celor lipsiti de mama,

Iar sotia cu zestre nu ajunge stapina barbatului

Si nici nu se increde intr-un amant chipes.

Zestrea cea mai de seama este cinstea parintilor

Si virtutea femeii pentru care legamintul casatoriei ramine trainic;

Ea se teme de alt barbat.

Pacatul este un sacrilegiu pe care il plateste cu moartea.

Scoliile lui Pseudo-Acro

[Sub numele comentatorului Acro, din sec.III en, sau transmis o serie de scolii ale unor autori necunoscuti.]

De tine dacii (V). Un neam care traieste linga acest fluviu [si care este] salbatic in lupte De tine scitii ratacitori. Departe de lume si asezati la capatul cei mai indepartat al pamintului.

De cohortele marsilor. A spus (marsi) in loc de soldati din Italia, ca sa arate ca doar romanii ii inspaiminta pe daci.

Unii sint de temut prin flota lor. Este un lucru dovedit ca etiopienii se folosesc de flota, iar dacii de sageti, care, pe deasupra, mai sint si veninoase.

0 viata mai buna duc scitii din stepa. De aceea au fost numiti din stepa, deoarece traiesc in stepe, fara acoperis deasupra capului, in corturi care sint purtate pe care.

II. Getii cei aspri - Zdraveni, aspri din cauza regiunii friguroase.

Iordanes

[Istoric tracic -din tribul tracic al Gotilor-, autor al lucrarilor „Romana” si “Getica".

Getica

28. Despre acea parte a goţilor, care era cu Filimer, se spune că a trecut un rîu şi s-a mutat în regiunea Oium, unde a pus stăpînire pe pămînturile dorite. Şi fără să mai întîrzie, se aproprie de neamul spalilor. Luîndu-se la luptă cu aceştia, [goţii] obţin izbînda, după care victorioşi se îndreaptă spre partea cea mai îndepărtată a Scitiei, care se învecinează cu Marea Pontică.

31. Sciţia se întinde mult în lung şi în lat, este înconjurată de Ocean ... de Pont şi de ultima parte a cursului Istrului, care este numit Dunăre, de la gurile sale şi pînă la izvor.

33. In această Sciţie primul neam care este aşezat, pornind de la apus, este al gepizilor. Partea aceasta a Sciţiei este străbătută de fluvii mari şi celebre. Căci Tisa aleargă prin nordul şi vestul ei; înspre sud se află însăşi marea Dunăre, iar dinspre est o taie Flutausis care este repede si vijelios şi se varsă cu furie în undele Dunării.

34. In mijlocul lor se află Dacia, apărată de Alpii abrupţi, ca de o coroană, în partea lor stingă, spre nord, de la izvorul Vistulei se află aşezată pe un spaţiu imens numeroasa populaţie a veneţilor. Deşi astăzi numele lor variază după diferitele familii şi regiuni, ei poartă mai ales numele de sclavini si anţi.

35. Sclavinii locuiesc de la cetatea Noviodunum şi lacul care este numit Mursianus şi pînă la Nistru, iar în nord pînă la Vistula: drept oraşe au păduri şi mlaştini. Anţii însă, care sînt cei mai viteji dintre ei, se întind de la Nistru la Nipru, acolo unde Marea Pontică face un cot. Aceste rîuri se găsesc la o distanţă de mai multe zile de drum unul de altul.

37. Dincolo de aceştia, deasupra Mării Pontice, se întind lăcaşurile bulgarilor, care au devenit foarte cunoscuţi datorită consecinţelor nenorocite ale păcatelor noastre. Urmează de aici hunii.

38. Citim despre lăcaşul acestora că mai întîi a fost pe pămîntul Scitei lîngă mlaştina Meotis, că apoi au locuit în Moesia, Tracia şi Dacia, iar la urmă din nou în Sciţia deasupra Mării Pontice.

39. In cel de-al doilea lăcaş al lor, adică în Dacia, Tracia şi Moesia, goţii au avut drept rege pe Zamolxe, despre care cei mai mulţi scriitori de anale ne spun că a fost un filozof cu o erudiţie de admirat. Căci şi mai înainte au avut pe învăţatul Zeuta, după aceea pe Deceneu şi în al treilea rînd pe Zamolxe despre care am vorbit mai sus. Goţii n-au fost deci lipsiţi de oameni care să-i înveţe filozofie.

40. De aceea goţii au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio, care a compus istoria şi analele lor în limba greacă. El spune că acei dintre ei care erau de neam s-au numit la început Tarabostes, iar apoi Pilleati: dintre dînsii se alegeau regii şi preoţii. Şi într-atît au fost de lăudaţi goţii, încît se spună că la ei s-a născut Marte, pe care înşelăciunea poeţilor l-a făcut zeu al războiului. De aceea spune şi Vergilius: „Neobositul părinte, care stăpîneşte cîmpiile geţilor".

41. Pe acest Marte, goţii totdeauna 1-au înduplecat printr-un cult sălbatec (căci victimele lui au fost prizonierii ucişi), socotind că şeful războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sînge omenesc. Lui i se jertfeau primele prăzi, lui i se atîrnau pe triunghiurile arborilor prăzile de război cele dintîi şi exista un simtămînt religios adînc în comparaţie cu ceilalţi zei, deoarece se părea că invocaţia spiritului său era ca aceea adresată unui părinte.

54. Apoi muntele formînd cu creasta sa marginea popoarelor scitice, înaintează pînă la Pontul Euxin şi prin colinele înşirate strîns, el atinge chiar apele Istrului, în locul în care acest rîu, despicîndu-se, se desface şi Sciţia se numeşte si Taurus.

58. Istoricul Dio care a dat operei sale titlul de Getica, despre care geţi am arătat mai sus că sînt goţi, după cum spune Paulus Orosius.

59. Regatul acestuia strămoşii 1-au numit Moesia. Provincia aceasta se mărgineşte la răsărit cu gurile fluviului Dunăre, la Sud cu Macedonia, la apus cu Istria iar la nord cu Dunărea.

62. Regina Tomiris, luînd de la inamic atîta pradă după obţinerea victoriei, a trecut în părţile Moesiei, care acuma se cheamă Sciţia Minor, împrumutîndu-şi numele de la Sciţia Mare, şi acolo pe ţărmul moesic al Pontului a zidit oraşul Tomis căruia i-a dat numele său.

63. Mai apoi Darius, regele perşilor, fiul lui Histaspe, a cerut în căsătorie pe fiica lui Antyrus, regele goţilor, rugîndu-1 şi îngrozindu-1 în acelaşi timp, dacă nu i-ar împlini voinţa. Goţii însă, dispreţuind legătura de rudenie cu el, au înşelat speranţele soliei. Fiind refuzat, Darius s-a aprins de mînie şi a pregătit împotriva lor o armată de şapte sute de mii de soldaţi, încercînd să răzbune o ruşine personală cu preţul nenorocirii statului; după ce a aşezat vase aproape de la Chalcedon şi pînă la Bizanţ în chip de pod, el a intrat în Tracia şi Moesia; construind în acelaşi fel un pod peste Dunăre şi fiind atacat necontenit , timp de două luni, a pierdut la Tape opt mii de soldaţi şi, temîndu-se ca podul de peste Dunăre să nu fie ocupat de adversarii săi, a luat-o repede la fugă spre Tracia, fără a se mai opri în Moesia vreun moment, deoarece nu se credea aici în siguranţă.

64. După moartea sa, fiul acestuia, Xerxes, socotind că el va răzbuna insulta adusă tatălui său, a pornit război împotriva goţilor, cu şapte sute de de mii de soldaţi şi cu trei sute de mii de trupe auxiliare, avînd şi o mie două sute de vase de război şi trei mii de vase de transport. El n-a izbutit în încercarea sa de a se lupta cu ei, fiind depăşit de curajul şi fermitatea goţilor. Şi s-a întors precum a venit, cu trupele sale, fără a da nici o luptă.

65. Chiar şi Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare, a luat în căsătorie pe Medopa, fiica regelui Gudila, legînd prietenie cu goţii, şi fiind întărit de o astfel de rudenie a consolidat regatul macedonian. In vremea aceea, după cum spune : istoricul Dio, ducînd Filip mare lipsă de bani, s-a gîndit să jefuiască cu armată regulată cetatea Odessus din Moesia şi care pe atunci era supusă goţilor din cauza vecinătăţii în care se afla cu oraşul Tomis. De aici, preoţii goţilor, aceia care se numesc cei cucernici, deschizînd în grabă porţile şi îmbrăcaţi în haine albe i-au ieşit înainte cu chitare şi au invocat prin cîntece şi prin rugăciuni pe zeii lor strămoşeşti să le fie favorabili şi să alunge pe macedonieni. Aceştia, văzîndu-i pe cei care se apropiau de ei cu atîta încredere, rămaseră încremeniţi şi, dacă e permis să spun aşa, nişte oameni înarmaţi s-au îngrozit de unii neînarmaţi. Şi fără întîrziere desfăcînd formaţia de luptă pe care o ocupaseră, nu numai că s-au obţinut să dărîme cetatea, dar au dat înapoi chiar şi pe acei care îi făcuseră prizonieri în împrejurime, după dreptul războiului şi încheindu-se pace, s-au reîntors la casele lor.

66. Aducîndu-şi aminte, după mult timp, de această fărădelege, Sitalces, strălucitul rege al goţilor, strîngîndu-şi o sută cinci zeci de mii de soldaţi, a pornit război împotriva atenienilor, şi anume contra lui Peridiccas, regele macedonenilor, pe care Alexandru îl lăsase ca succesor cu depline drepturi asupra principatului atenienilor, atunci cînd a băut la Babilon veninul de moarte, prin uneltirile unui ofiţer de-al său. Dînd o mare bătălie cu aceştia, goţii au ieşit învingători şi astfel, pentru nedreptatea pe care o făcuseră aceia în Moesia de mult, aceştia năvălind în Grecia au devastat întreaga Macedonie. Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Burebista, a venit în Goţia Deceneu, pe vremea cînd Syla a pus mîna pe putere la Roma. Primindu-1 pe Deceneu, Buerebista i-a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia goţii au început să pustiească pămînturile germanilor pe care acuma le stăpînesc francii.

67. Caesar însă, care cel dintîi dintre toţi a luat asupra sa conducerea statului roman, care a supus puterii sale toată lunua, care a subjugat toate ţările pînă într-atît, încît a ocupat în afară de cetatea noastră pînă şi insulele aşezate departe în sînul Oceanului, şi care a făcut tributari romanilor chiar şi pe aceia care încă nu auziseră de numele de roman, totuşi pe goţi, deşi a încercat în repetate rînduri, n-a putut să-i supună. Gaius Tiberius era de acum al treilea împărat al romanilor; totuşi goţii au rămas independenţi si în timpul domniei sale. Ei socoteau ca noroc şi cîştig, drept unica lor dorinţă, îndeplinirea în orice chip a lucrurilor pe care le sfătuia îndrumătorul lor Deceneu, judecind că este folositor să realizeze aceasta. El, observînd înclinarea lor de a-1 asculta în toate, şi că ei sînt din fire deştepţi, i-a instruit în aproape toate ramurile filozofiei; căci era un maestru priceput în acest domeniu. El i-a învăţat etica, dezvăţîndu-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcîndu-i să trăiască conform legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează pînă astăzi, sub numele de belagines; i-a învăţat logica, făcîndu-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii ;dîndu-le un exemplu practic i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune; demostrîndu-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cît globul de foc al soarelui întrece măsura globului pămîntesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute şi patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel de la răsărit : pînă la apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc.

70. Vezi ce mare plăcere, ca nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, cînd mai aveau puţintel timp liber după lupte. Putem vedea pe unul cercetînd poziţia cerului, pe altul însuşirile ierburilor şi ale fructelor, pe acesta studiind descreşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observînd eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, (astrele) care se grăbesc să atingă regiunea orientală sînt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu-se apoi după o regulă prestabilită.

71. Comunicînd acestea şi alte multe goţilor cu măiestrie, Deceneu a devenit în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încît a condus nu numai pe oamenii de rînd, dar chiar şi pe regi. Căci atunci a ales dintre ei pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i-a învăţat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare făcîndu-i preoţi şi le-a dat numele de pileati, fiindcă, după cum cred, avînd capetele acoperite cu o tiară, pe care o numim cu un alt nume pilleus, ei făceau sacrificii;

72. Restul poporului a dat ordin să se numească capillati, nume pe care goţii îl reamintesc pînă astăzi în cîntecele lor, deoarece i-au dat o mare consideraţie.

73. Iar după moartea lui Deceneu, ei au avut aproape în aceiaşi veneraţie pe Comosicus, fiindcă era tot aşa de iscusit. Aceasta era considerat la ei şi ca rege şi ca preot suprem şi ca judecător, datorită priceperii sale, şi împărţea poporului dreptate ca ultimă instanţă. Părăsind şi acesta viaţa, s-a urcat pe tron, ca rege al goţilor, Corilus care a condus timp de patruzeci de ani popoarele sale în Dacia.

74. Am în vedere Dacia cea veche pe care ii acum o ocupă popoarele gepizilor. Această ţară, aşezată în faţa Moesiei, dincolo de Dunăre, este înconjurată de o cunună de munţi, avînd numai două intrări, una pe la Boute şi alta pe la Tape. Această Goţia pe care strămoşii noştri au numit-o Dacia şi care acum se numeşte Gepidia, după cum am spus, se mărgineşte la răsărit cu roxolanii, la apus cu iazigii, la miază-noapte cu sarmaţii şi bastarnii şi la miazăzi cu fluviul Dunărea. Iazigii sînt despărţiţi de roxolani numai prin riul Aluta.

75. Şi fiindcă s-a făcut menţiunea Dunării, cred că mi e înafara subiectului să dau cîteva indicaţii despre acest fluviu atît de însemnat. Căci el izvorăşte din cîmpiile alamanilor şi primeşte de la izvorul său şi pînă la gura sa care se varsă în Pont şasezeci de rîuri din dreapta şi din stînga, pe o întindere de l 200 mile, avînd forma unei spinări de peşte, în care se înfig fluviile ca nişte coaste şi în general este cel mai mare fluviu. El se numeşte Hister în limba bessilor şi are adîncimea apei, în albia unde este mai adîncă, numai de două sute de picioare. Dunărea întrece în mărime toate celelalte fluvii, în afară de Nil. Ajunge cît am spus despre Dunăre.

76. După un interval de timp îndelungat, sub domnia împăratului Domiţian, goţii, de teama zgîrceniei sale, desfăcură tratatul ce-1 încheiaseră odinioară cu alţi împăraţi şi începură să devasteze, împreună cu şefii lor, malurile Dunării care erau de mult în stăpînirea Imperiului roman, distrugîndu-le armatele împreună cu comandanţii lor. în fruntea acestor provincii se găsea pe atunci ca guvernator, după Agrippa, Oppius Sabinus, iar la goţi conducerea o avea Durpaneus. Dîndu-se lupta, romanii au fost învinşi, iar lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul şi goţii, năvălind asupra mai multor castele şi cetăţi, au prădat regiunile care ţineau de imperiu.

77. Din cauza nenorocirii celor ai săi, Domiţian a plecat cu toate forţele sale în Illyria şi încredinţînd conducerea aproape întregii armate generalului său Fuscus şi cîtorva bărbaţi aleşi, i-a obligat să treacă peste Dunăre împotriva armatei lui Durpaneus, pe un pod din corăbii legate între ele.

78. Atunci goţii, care n-au fost luaţi pe neaşteptate, au pus mîna pe arme şi chiar la prima ciocnire au învins pe romani, omorînd şi pe comandantul acestora Fuscus şi au jefuit bogăţiile din lagărul soldaţilor. Pentru dobîndirea acestei victorii mari ei i-au numit pe conducătorii lor semizei, adică „anzi" şi nu simpli oameni, ca şi cum ar fi învins datorită norocului lor.

82 ... Istoricul Ablavius relatează că acolo pe ţărmul Pontului, unde, după cum am spus, s-au aşezat goţii, o parte dintre ei, care ocupau regiunile răsăritene şi se aflau sub conducerea lui Ostrogotha, au fost numiţi ostrogoţi, adică „răsăriteni", fie din cauza numelui conducătorului lor sau a locului; iar ceilalţi au fost numiţi vizigoţi, adică „din partea apuseană".

83. Şi deoarece am spus mai sus că după ce au trecut Dunărea ei au trăit un timp în Moesia şi Tracia, dintre rămăşiţele lor a fost şi Maximinus, un împărat după Alexandru fiul lui Mamea.

89. Căci neamul acesta a strălucit într-un chip uimitor în regiunea în care trăia, adică pe malul scitic al Pontului ... în timpul domniei împăratului Filip, mai sus-amintit, . . . goţii, suportînd cu greu retragerea ajutoarelor lor băneşti, cum se obişnuieşte, din prieteni au devinit duşmani. Căci ei, deşi trăiau retraşi sub regii lor, erau totuşi federaţi ai statului roman şi primeau în fiecare an daruri de la acesta.

90. Ce să mai vorbim? Ostrogoţii trecînd atunci cu oamenii săi peste Dunăre, a început să jefuiască Moesia şi Tracia. Filip a trimis în contra sa pe senatorul Dedus. Acesta, venind în fruntea trupelor sale şi neobţinînd nici un succes contra goţilor, si-a concediat soldaţii, trimiţîndu-i pe la vetrele lor ca simpli particulari, ca şi cum goţii ar fi trecut Dunărea din neglijenţa lor si vărsîndu-şi răzbunarea astfel asupra oamenilor săi, se întoarce la Filip. Soldaţii însă, văzîndu-se concediaţi după atîtea chinuri, alergară de supărare în ajutorul lui Ostrogotha, regele goţilor.

91. Acesta primindu-i s-a înflăcărat de vorbele lor şi a alcătuit de îndată o armată de treizeci de mii de oameni dintr-ai săi în vederea războiului; au fost incluşi şi taifali şi unii dintre asdingi, dar şi trei mii de carpi, un neam de oameni totdeauna gata de război şi care adesea au fost duşmănoşi romanilor; totuşi pe aceştia, în urmă, pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximianus, cezarul Galerius Maximus i-a învins şi i-a supus statului roman. Adăugînd deci Ostrogotha acestora pe goţii săi şi pe peucinii din insula Peuce, care se găseşte la gurile Dunării, la vărsarea în Pont, a pus în fruntea lor pe Argait şi pe Gunteric, cei mai vestiţi comandanţi din neamul lor.

92. Aceştia, trecînd pe dată Dunărea şi devastînd Moesia pentru a doua oară, au atacat Marcianopolis, faimoasa metropolă a acestei regiuni, şi după un ung asediu au părăsit-o, primind bani de la cei ce se aflau în cetate.

94. De aici geţii, după cum spuneam, după un lung asediu, s-au întors acasă îmbogăţiţi de pe urma banilor primiţi. Văzîndu-i pe aceştia deodată si pretutindeni învingători şi bogaţi din cauza prăzilor, neamul gepizilor, mpins de invidie, îndreaptă armele împotriva unor rude.

97. După cum spuneam deci, Fastida, regele gepizilor, îmboldind poporul său liniştit cu armele a mărit hotarele patriei sale. Cari a distrus aproape cu totul pe burgunzi şi a supus şi alte cîteva popoare. Şi provocînd prosteşte şi pe goţi, a călcat el mai întîi printr-un atac nedrept legăturile de rudenie şi, împins de o trufie nemărginită, în timp ce adăuga noi ţinuturi pentru poporul său, rărea numărul locuitorilor patriei sale.

98. Trimiţînd deci soli la Ostrogotha, sub conducerea căruia se găseau încă şi ostrogoţii şi vizigoţii, adică ambele ramuri ale aceluiaşi neam, deoarece el se găsea închis de munţi înalţi şi strîmtorat de păduri, i-a cerut una din două: sau să se pregătească de război sau să-i pună la dispoziţie o parte din ţara sa.

99. Atunci Ostrogotha, regele goţilor, care era un bărbat cu sufletul integru, răspunse delegaţilor că el se îngrozeşte de un astfel de război şi că va fi greu şi cu totul criminal să se încaiere cu armele ca nişte rude, dar că nu-i cedează teritorii. Ce să mai spun? Gepizii se reped la luptă; împotriva lor, ca să nu fie mai prejos, porneşte şi Ostrogotha cu armata la luptă şi se întîlnesc lîngă oraşul Galtis, pe lîngă care curge rîul Auha. Aici s-a dat lupta din ambele părţi cu mult curaj, deoarece ambii aveau aceleaşi arme şi fel de a se lupta; dar pe goţi i-a ajutat o cauză mai dreaptă şi vioiciunea minţii.

100 cele din urmă partea gepizilor a început să se retragă, iar noaptea a oprit lupta. Atunci Fastida, regele gepizilor, părăsind locul de dezastru al oamenilor săi, a fugit în patria sa pe atît de umilit de ocara cea ruşinoasă pe cît fusese de umflat de îngîmfare. Goţii s-au reîntors victorişi şi mulţumiţi de plecarea gepizilor şi au trăit fericiţi în pace în patria lor cît timp a trăit şi Ostrogotha călăuza lor.

101. După moartea acestuia, Cniva, împărţindu-şi, armata în două, pe unii i-a îndemnat să devasteze Moesia, ştiind că din cauza nepăsării împăraţilor ţara este lipsită de apărători, iar el cu şaptezeci de mii de soldaţi s-a urcat spre Euscia, adică spre Novae. De aici fiind respins de generalul Gallus, s-a dus la Nicopol, o cetate foarte vestită, aşezată lîngă fluviul Iatrus; această cetate a zidit-o Traian după înfrângerea sarmaţilor şi a numit-o cetatea Victoriei. Sosind aci împăratul Decius, Cniva s-a retras în părţile Hemului, care nu e departe de aici, de unde făcînd pregătiri, s-a grăbit să meargă la Philippopolis.

102. împăratul Decius aflînd despre retragerea lui şi dorind cu orice preţ să vină în ajutorul cetăţii, a trecut lanţul muntelui Haemus şi a ajuns la Beroe. Şi în vreme ce îşi odihnea caii şi armata obosită, Cniva cu goţii săi năvăli ca fulgerul peste ei şi, nimicind armata romană, a alungat pe împărat cu puţinii oameni care putuseră să fugă din nou la Euscia dincolo de munţi, în Moesia, unde pe atunci Gallus, comandantul limesului, se afla aşezat cu cea mai mare parte dintre soldaţi. Şi după ce s-au unit armatele, cea de aici cu cea de la Oescus, împăratul s-a pregătit pentru lupta viitoare.

103. Cniva însă după un asediu mai îndelungat al Philipopulului, a pătruns înăuntru şi după ce a pus mîna pe pradă s-a unit cu generalul Priscus care fusese în cetate, ca şi cum ar fi avut de gînd să lupte împotriva lui Decius. Şi după ce a început bătălia, îl străpung îndată de moarte pe fiul lui Decius, care fusese rănit de o săgeată. Tatăl, observînd aceasta, se zice că pentru întărirea sufletului soldaţilor a spus: „Nimeni să nu se întristeze: pierderea unui soldat nu este o micşorare a forţelor statului". Totuşi neputînd rezista durerii părinteşti, năvăli asupra duşmanului, căutînd să moară sau să-şi răzbune fiul, şi ajungînd la Abrittus, o cetate din Moesia, a fost înconjurat de duşmani şi omorît şi el, punînd un capăt şi vieţii şi domniei sale. Acest loc se numeşte şi astăzi „Altarul lui Decius", fiindcă înainte de bătălie el făcuse acolo jertfe minunate idolilor.

105. Tot atunci şi un oarecare Aemilianus, văzînd că de pe urma nepăsării împăraţilor goţii jefuiesc mereu Moesia, luîndu-şi singuri permisiunea aceasta şi văzînd că nu pot fi împiedecaţi de cineva fără mari sacrificii, s-a gîndit de asemenea să-şi încerce norocul şi a pus mîna pe putere în Moesia. Apoi a folosit forţa armelor pentru cucerirea oraşelor şi jefuirea populaţiei, în curs de cîteva luni, în timp ce mulţimea se ridica tot mai mult contra lui, pierderile şi pagubele priciunite statului n-au fost neînsemnate. Pierzînd şi viaţa şi puterea imperială după care ofta , el a murit chiar la începutul criminalei sale încercări ....

106. ... Aceştia însă îndată ce au obţinut domnia, au încheiat un tratat cu neamul goţilor.

110. De acolo ei s-au întors acasă, iar apoi au fost chemaţi de împăratul Maximianus şi trimişi în ajutorul romanilor împotriva parţilor. Cu acest prilej ei au furnizat trupe auxiliare care s-au luptat cu multă credinţă.

111. Căci, fără ei, cu greu s-ar fi putut lupta odinioasă armata romană cu indiferent care neam . .

112. ... numărul şi armata lor sînt pomenite în statul nostru şi pînă în ziua de astăzi.

113. Dorind ca începuturile domniei sale să le inaugureze prin supunerea vandalilor, el a pornit împotriva lui Visimar, regele acestora, care era din tribul asdingilor, cel mai de seamă dintre toate triburile şi foarte războinic. După referinţele istoricului Dexip, ei au ajuns de la Ocean pînă în regiunile noastre, abia în decurs de un an, din pricina mărimii teritoriilor pe care au trebuit să le străbată. Ei acupau atunci locurile unde astăzi locuiesc gepizii, lîngă rîurile Marisia, Miliare, Gilpil şi Grisia, care întrece în mărime pe toate celelalte mai sus amintite.

114. Pe atunci la răsărit de ei se aflau goţii, la apus marcomanii, la miază noapte hermundurii, la miazăzi Istrul, care este numit şi Dunăre. Pe cînd se aflau vandalii aici, li s-a declarat război de către Geberich regele goţilor, la ţărmul susamintitului rîu Marisia, unde nu s-a luptat mult timp pe picior de egalitate, ci imediat e culcat la pămînt însuşi Visimar, regele vandalilor, cu o mare parte din neamul său. Iar Geberich, strălucitul conducător al goţilor, după ce a biruit şi jefuit pe vandali s-a întors la locurile sale, de unde plecase. Atunci prea puţini vandali care scăpaseră, după ce au strîns ceata celor care nu se puteau lupta, părăsind patria lor nenorocită, au cerut de la împăratul Constantin să le dea Pannonia şi au rămas aici cu aproximaţie timp de şaisezeci de ani în locuri arendate lor şi s-au supus decretelor imperiale ca nişte locuitori din provincii.

119. După înfrîngerea herulilor Hermanaric a pornit cu armată împotriva veneţilor care, deşi erau de dispreţuit ca forţă militară, totuşi erau puternici prin numărul lor mare; la început ei au încercat să se împotrivească . . . Ei, cum am arătat la început expunerii noastre, cînd am înşirat toate neamurile, se trag dintr-o singură tulpină, iar acum apar sub trei nume, şi anume: veneţi, anţi şi sclavini. Deşi acum, datorită păcatelor noastre, se poartă pretutindeni ca nişte fiare sălbatice, totuşi atunci cu toţii erau supuşi puterii lui Hermanaric.

121. Nu după mult timp, cum relatează Orosius, neamul hunilor cel mai crud dintre toţi, datorită sălbăticiei sale, a fost cuprins de furie împotriva goţilor... Filimer, regele goţilor şi fiul marelui Gadaric, care, după plecarea din insula Scandia, era al cincilea rege al goţilor, intrase cu neamul său pe pămînturile Scitiei.

130.... între timp Hermanaric, care era foarte bătrîn, ajungînd la vîrsta respectabilă de 110 ani, n-a putu suporta nici suferinţele pricinuite de rană, nici atacurile hunilor şi a murit. Moartea sa le-a dat hunilor posibilitatea să obţină supremaţia asupra acelor goţi care, după cum am spus, locuiesc în partea de răsărit şi se numesc ostrogoţi.

131. Vizigoţii, adică ceilalţi tovarăşi ai lor, care locuiau în partea de apus, la fel de îngroziţi ca şi fraţii lor, nu ştiau din cauza hunilor ce hotărîre să ia cu privire al ei. Chibzuind mult timp ei trimiscră în sfîrşit, după o hotărîre comună, delegaţi în imperiu, la împăratul Valens, fratele împăratului Valentinianus. Ei cereau să li se acorde ca loc de agricultură o parte din Tracia sau din Moesia, ca să poată trăi sub legile si autoritatea sa. Ca să fie mai demni de încredere ei permit să devină creştini în caz că li se vor de a propovăduitori în limba lor.

132. Aflînd Valens acest lucru şi socotind că-i aduce glorie, a aprobat imediat crea ce a vrut chiar el să le propună şi i-a aşezat pe goţi în regiunile Moesiei ca un fel de zid al imperiului său contra celorlalte neamuri barbare. Şi deoarece împăratul Valens închisese toate bisericele noastre, prins fiind de perfidia arianilor, a trimis la predicatori din secta sa, care răspîndiră acolo, la nişte oameni simpli şi ignoranţi, otrava ereziei lor. Şi astfel vizigoţii au fost făcuţi de către împăratul Valens mai degrabă ariani decît creştini.

133. Mai departe, împinşi de zel, predicară evanghelia atît ostrogoţilor cît si gepizilor, care erau înrudiţi cu cei dintîi, învăţîndu-i cultul acestei erezii şi invitară toate neamurile de limba lor să ia parte la cultul acestei secte. Ei înşişi, după cum am spus, trecînd Dunărea, s-au stabilit, cu permisiunea împăratului, în Dacia Ripensis, în Moesia şi în Tracia.

137. Ziua aceea a înlăturat foamea goţilor şi siguranţa romanilor. Goţii au început să se poarte, nu ca nişte noi sosiţi şi străini, ci să comande ca cetăţeni şi stăpîni unor simpli posesori şi să ţină sub autoritatea lor cu depline drepturi toate regiunile de nord pînă la Dunăre.

145. După moartea lui Athanaric toată armata sa a rămas în serviciul împăratului Thcodosius şi s-a supus Imperiului roman, formînd parcă un singur tot cu armata romană. Astfel au fost reconstituite acele unităţi de federaţi, înfiinţate odinioasă de Constantin, iar goţii au fost numiţi federaţi.

176 Pe atunci comandantul armatei era patricianul Aetius, care se trăgea din neamul foarte viteaz al moesilor, fiind originar din oraşul Durostor şi avînd ca părinte pe Gaudentius.

178. La această pace, Attila, stăpînul tuturor hunilor, şi singurul stăpînitor în lume al aproape tuturor neamurilor din întreaga Sciţie, a fost admirat şi s-a bucurat de o faimă strălucită la toate neamurile. Istoricul Priscus, fiind trimis de Theodosius cel Tînăr într-o ambasadă la el, ne relatează, între altele, următoarele: „Trecînd peste nişte fluvii foarte mari şi anume Tisia, Tibisia si Drica, am ajuns în locul în care odinioară Vidigoia, cel mai viteaz dintre goţi, a căzut printr-o miselie a sarmaţilor; de aici am ajuns nu departe de satul în care stătea regele Attila, zic sat dar era de mărimea unui oraş foarte mare. într-însul am găsit un palat de lemn făcut din scîn-duri lucioase, a căror legătură era aşa de închegată într-un tot, încît cu greu se putea observa locul de unire al scîndurilor, şi numai dacă priveai cu atenţie.

179. Puteai să vezi săli întinse pentru oaspete si portice de o construcţie foarte frumoasă. Toată curtea era înconjurată de o împrejmuire uriaşă, încît însăşi mărimea ei arăta că este vorba de un portal regal. Aceasta era reşedinţa regelui Attila care stăpînea toate meleagurile barbarilor; el prefera locurile acestea tuturor cetăţilor cucerite de dînsul".

226 .... Plecînd prin urmare Attila din Dacia si Pannonia, provincii în care atunci locuiau huni cu diferitele neamuri supuse lor, şi-a pornit armata împotriva alanilor.

247. Asemănîndu-se în privinţa vitejiei cu bunicul său Vultulfus, dar fiind mai puţin norocos decît Hermanaric, el suporta cu greu să fie supus hunilor. De aceea, eliberîndu-se puţin de aceştia şi vrînd să-şi arate vitejia, a pornit cu armata în teritoriul anţilor. Cînd i-a atacat, a fost învins în prima luptă, dar apoi s-a luptat vitejeşte şi 1-a răstignit pe regele acelora, Boz, împreună cu fiii şi cu şaptezeci de fruntaşi. A făcut aceasta ca să-i sperie şi ca trupurile celor răstigniţi să mărească frica celor învinşi şi supuşi.

260. Cînd Ardaric, regele gepizilor, a aflat aceasta, supărat de faptul că atît de multe neamuri sînt tratate ca nişte sclavi fără valoare, s-a răsculat cel dinţii împotriva fiilor lui Attila . Avînd succes a şters ruşinea şi pata ruşinoasă a sclaviei, care îi fusese impusă, şi a eliberat — prin acţiunea sa de cîstigare a independenţei — nu numai neamul său, dar şi pe celelalte, care erau la fel de asuprite: toată lumea se alătură cu dragă inimă unei acţiuni întreprinse în folosul tuturor. Astfel toţi se înarmează ca să se ucidă unii pe alţii, iar lupta are loc lîngă rîul Nedao din Pannonia...

262. După multe şi grele ciocniri în mod cu totul neaşteptat izbînda s-a arătat prielnică gepizilor. Căci aproape 30 000 de ostaşi huni şi de la alte neamuri care îi ajutau pe huni au pierit de sabia lui Ardaric şi a celorlalţi conspiratori, în lupta această a fost omorît fiul mai mare al lui Attila, pe nume Ellac...

263. După moartea sa ceilalţi fraţi au fost fugăriţi pînă pe ţărmul Mării Pontice, unde, după cum am scris, au stat înainte goţii. Şi astfel s-au retras hunii, în faţa cărora toată lumea părea că se retrage.... Această acţiune a lui Ardaric, regele gepizilor, a adus fericirea diferitelor neamuri care, împotriva voinţei lor, erau sclavii puterii hunilor şi a făcut ca sufletele lor întristate de multă vreme să se bucure de libertatea mult dorită. După ce au trimis mai întîi pe solii lor, mulţi au venit în Imperiul roman unde au fost primiţi cu multă bucurie de împăratul de atunci, Marcianus, şi au căpătat anumite pămînturi pe care să se aşeze.

264. Iar gepizii, însusindu-şi cu forţa regiunile hunilor şi punînd stăpînire în calitate de învingători pe tot teritoriul Daciei ca nişte oameni destoinici, n-au cerut altceva de la Imperiul roman dccît pace şi daruri anuale. Printr-un tratat de prietenie împăratul a consimţit atunci bucuros la aceasta şi pînă astăzi poporul acesta primeşte darul obişnuit de la împăratul roman. Iar goţii, văzînd că gepizii păstrează pentru ei regiunile hunilor şi că poporul hunilor ocupă locurile lor de odinioară, au preferat să ceară pămînturi de la Imperiul roman decît să năvălească cu primejdie în altele străine. Şi au primit Pannonia care se întinde într-o cîmpie lungă şi e mărginită la răsărit de Moesia Superioară, la miazăzi de Dalmaţia, la apus de Noricum, iar la miazănoapte de Dunăre. Ţara este împodobită cu multe cetăţi, dintre care prima este Sirmium iar ultima Vindobona.

265. Scirii însă, sadagarii şi unii dintre alani împreună cu conducătorul lor, pe nume Candac, au primit Scythia Minor şi Moesia Inferior.

266. Paria, părintele tatălui meu Alanoviiamuthis, adică bunicul meu, a fost notarul acelui Candac cîtă vreme a trăit acesta si de asemenea notar al fiului surorii lui Candac, generalul roman Gunthic, care se mai chema şi Baza. ... si eu am fost notar... Şi Hernac, fiul mai tînăr al lui Attila împreună cu oamenii săi şi-au ales loc de aşezare în părţile cele mai îndepărtate ale Scyhiei Minor. Fraţii săi Emnetzur şi Ultzindur au pus stăpinire pe oraşele Utus, Oescus şi Almus din Dacia Ripensis. Răspîndindu-se năvalnic în toate părţile, mulţi dintre huni s-au predat şi au devenit supuşi romani Din rîndul lor fac parte cei care sînt numiţi acum „sacromontizi" şi „fosatizi".

267. Au existat şi alţi goţi, numiţi „cei mici". Ei sînt în număr mare şi au avut ca episcop pe Ulfilas, despre care se spune că le-a creat un alfabet. Şi astfel se mai află ei în Moesia şi locuiesc în regiunea Nicopolis, la picioarele Hemimontului; ei sînt mulţi, dar săraci şi paşnici.